Zanzibar, six o’clock in the morning

Zanzibar, six o’clock in the morning. Orizontul e acoperit de o pâclă fină, iar soarele care tocmai răsare desenează imagini fantastice în spatele norilor. Pescarii au ieșit deja cu bărcile în larg, iar vântul îmi aduce când și când zvonuri de voci. Învăluite în portul lor tradițional, cele câteva femei care traversează la răstimpuri plaja au mers de regină. Sunt 27 de grade, dar temperatura resimțită e de 30. Maxima azi va fi de 28. Nimic din căldura înăbușitoare la care mă așteptam aici, la 6 grade sud de ecuator. Nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu simt niciun fel de disconfort termic, deși soarele arde nemilos în timpul zilei, chiar și atunci când e înnorat.

Cocotierul din spatele meu își tremură frunzele în vânt și face un zgomot asemănător ploii. Cocotierul ăsta e un fel de măslin al zonei. Localnicii îi folosesc fructele nu numai pentru mâncare, ci extrag din coaja lor niște fibre din care se fac frânghii împletite. Captain Cook ne-a arătat ieri cum sunt pregătite carcasele nucilor, îngropate în nisip și acoperite cu pietre de coral ca să nu le ia apele fluxului, apoi lăsate acolo la înmuiat până când fibrele se umflă de apă și se pot desprinde ușor din interiorul carcasei. Mai departe vor fi scoase și uscate, iar ceea ce rezultă sunt mormane de fibre pe care femeile le răsucesc în palme până când obțin respectivele frânghii. Acum 500 de ani, când au ajuns pe aici, portughezii au găsit rudimentare ambarcațiunile localnicilor, numite dhow, dar ele erau rezistente și flexibile datorită acestor frânghii care erau folosite în locul cuielor pentru a lega între ele părțile componente, și perfect adaptate condițiilor locale, cu ape puțin adânci la țărm și variații mari date de succesiunea fluxului și refluxului.

Localnicii au un fel de ceas intern reglat în funcție de flux și reflux, care le guvernează viața. Apa se retrage în unele locuri kilometri întregi, deci trebuie să știi când să pleci la pescuit și când să te întorci, și când să mergi la cules de vietăți marine pe nisipul dezgolit. Nisipul de pe plajele Zanzibarului e diferit de toate nisipurile pe care le-am văzut până acum, ireal de alb și incredibil de fin. Când îți cufunzi tălpile în el ai impresia că ți le îngropi în catifea și e atât de compact încât se circulă fără probleme pe plajă cu bicicleta sau cu scuterul. Localnicii mai știu exact după care piatră să bage mâna ca să scoată un arici de mare – “de unde ai știut unde stătea ariciul ăsta?” – l-am întrebat ieri pe Captain Cook. “Because I was born here” – mi-a răspuns, zâmbind cu toți dinții imaginabili și încă vreo câțiva în plus. Am uitat să vă spun, Captain Cook e vecinul nostru, care șade oleacă mai încolo cum mergi pe plajă. Are un mic restaurant unde gătește peștele pe care îl prinde împreună cu fratele lui. L-am întrebat care e numele lui adevărat, dar nu a vrut să-l divulge. Probabil “Captain Cook” face bine la afacere.

De când e lumea, insula asta a fost o răspântie de drumuri. A fost în drumul negustorilor din Asia, ba chiar și al chinezilor lui Zheng He care băteau mările prin anii 1300 nu pentru a cuceri noi teritorii, ci mai mult așa, de hobby, ca să demonstreze măreția imperiului lor. S-a găsit și în drumul lui Vasco da Gama, pe când explora coasta Africii pentru a găsi un drum pe mare spre Indii. Portughezii nu au făcut mare brânză pe aici, au stat “doar” vreo două sute de ani, apoi au fost măturați din Zanzibar și de pe coasta de est a Africii de puternicii arabi din Sultanatul Omanului. Zanzibarul a fost și în drumul lor dinspre Peninsula Arabică de-a lungul acestei coaste, dar le-a plăcut atât de mult încât ulterior sultanul Omanului și-a mutat curtea la Stone Town. Din anii 1800, insula a fost punct de plecare pentru exploratorii britanici care porneau de aici în expediții în zona marilor lacuri africane, iar mai târziu a devenit protectorat britanic.

Prin urmare, aici s-au amestecat de secole africani cu arabi, indieni și europeni, fiecare aducându-și contribuția la ceea ce numim azi cultura swahili. Probabil din acest amestec de rase au rezultat oamenii ăștia din Zanzibar, care mie mi se par excepțional de frumoși. Au trăsături regulate și cumva dulci, iar ochii mari și expresivi parcă le luminează toată fața. Copiii sunt incredibili, niște mici păpuși de ciocolată. În toată sărăcia lor, fetițele sunt gătite cu rochițe și, cât sunt foarte mici, au tot felul de moațe în părul pieptănat în fel și chip. Sunt foarte sociabili, ca și părinții lor, și vin cu mânuțele întinse către tine să te salute și să îți ceară dulciuri. Femeile sunt îmbrăcate foarte colorat, sau au măcar un șal colorat, dacă restul veșmintelor sunt mai mohorâte. Cele mai multe poartă hijab, vălul care acoperă pieptul și capul, dar fața le rămâne descoperită.

Mă fascinează oamenii ăștia de când am ajuns și tot încerc să-i deslușesc, dar nu reușesc. Lumea lor e un amestec nemaivăzut de reziduuri de civilizație și primitivism. Nu spun “primitivism” în sensul rău al cuvântului, dar e foarte multă sărăcie, o sărăcie lucie. Încă nu am ajuns în Stone Town, dar satele prin care am trecut au case mici, care majoritatea par neterminate pentru că multe nu au geamuri – au ferestre, dar fără sticlă, obligatoriu cu plasă de țânțari, uneori cu zăbrele, alteori fără – și sunt netencuite, cu pereți din cărămizi de coral pietrificat lipite cu un material care seamănă cu lutul. Ceea ce m-a izbit când am văzut prima dată insula de sus, din avion, a fost mulțimea de acoperișuri albastre. Vă amintitiți că imediat după Revoluție dăduse și la noi boala cu acoperișurile alea albastre, metalice? Ei, alea. Sunt peste tot aici. Acoperișuri din tablă, oricum, sau din tradiționalul makuti, frunzele unui anumit tip de palmier care mai sunt folosite și pentru a confecționa garduri sau coșuri.

Drumurile sunt de toate categoriile, unele bune, altele pline de gropi, se circulă pe partea stângă, reminiscență a protectoratului britanic, traficul e adesea haotic. Mă refer la drumurile principale, pentru că imediat ce te abați de la ele, te așteaptă drumuri de pământ pline de hârtoape, cu băltoace imense când plouă, fără nici un fel de sistematizare, care par să șerpuiască fără nicio noimă în funcție de unde le-a trăznit localnicilor să își ridice casa. În general nu există curți, dar cele mai multe case au un fel de pridvor sau măcar un acoperiș prelungit în față, unde se… stă. Statul pare să fie o ocupație de bază. Oamenii stau pe prispă, femei, copii, bărbați. Se stă pe jos sau pe tot felul de improvizații – găleți, canistre, orice – foarte rar pe scaune, care atunci când există, sunt exclusiv din plastic.

Nu știu dacă oamenii ăștia muncesc ceva, poate că da, poate că unii, poate că nu atunci când îi vedem noi. De exemplu, șoferul microbuzului care ne poartă prin excursii se numește Moji, are smartphone, șase copii cu vârste cuprinse între 22 și 2 ani și jumătate și pare că muncește de dimineața până seara, ajunge acasă după 7-8, când ne lasă pe noi la resort. (Ca și la noi, văd oameni care par extrem de săraci dar butonează telefonul, telefonul e răul necesar fără de care se pare că nu se mai poate trăi nicăieri pe cuprinsul globului, oricât de neagră ar fi sărăcia.) Ashura, frumoasa de la care am cumpărat pareo, are doi băieți gemeni de cinci ani și pleacă de pe plajă abia când se întunecă și se răresc turiștii. Sunt multe femei care vând la tarabe sau în prăvăliile compuse dintr-o singură încăpere, de mici dimensiuni, cu uși în două canaturi deschise direct în stradă. Sunt multe gunoaie, e mult noroi și de la 6 și jumătate seara încolo e mult întuneric. Există curent electric, dar numai în case, și cred că nu chiar în toate. Iluminatul stradal e limitat la ce vine din prăvălii, pe drumurile principale, sau de la vreun bec de pe prispa vreunui cetățean pe celelalte. Asta face foarte probabil să te trezești cu vreo văcuță (spun “văcuță” nu pentru că m-ar fi lovit febra diminutivelor, ci pentru că aici sunt crescute o specie de vaci mai pitice, cu o cocoașă mică la ceafă) sau vreun copil care apar de nicăieri, din beznă, în mijlocul drumului. Aici în sat văd în fiecare seară copii foarte mici, de 3-4-5 ani, singuri prin fața caselor, prin întuneric. Par să știe să își poarte singuri de grijă.

Cam așa arată Tanzania profundă, cel puțin la prima vedere – se prea poate ca multe dintre impresiile mele să fie eronate. Cu toate astea, oamenii sunt amabili și par veseli, zâmbesc mereu dezvelindu-și dinții fascinant de albi. Insula a fost greu lovită de pandemie, turismul fiind una din sursele principale de venit. Localnicii vânează efectiv puținii turiști care se mai încumetă până aici, vor să îți vândă, să te plimbe, să te ducă la pescuit, să-ți propună orice activitate din care le poate ieși vreun bănuț. Azi pe plajă, în timp ce căscam gura la pescarii care se întorseseră cu captura zilei, m-a abordat un băiețel care mi-a spus că fratele lui poate să ne ducă într-o excursie cu barca. Pe băiețel îl cheamă Samir și are zece ani. Vorbește bine engleza, l-am întrebat unde a învățat, mi-a răspuns că la școală. Ne-am “împrietenit” și, deși l-am refuzat politicos, a insistat că mâine dimineață el va veni la gardul resortului și mă va striga – “Ecaterinaaaa!”, mi-a făcut o demonstrație – iar eu trebuie atunci să ies ca să mergem cu fratele lui cu barca. Mi s-a părut că din încăpățânarea lui de a mă convinge răzbătea un soi de disperare care m-a întristat.

Am auzit tot felul de păreri că oamenii ăștia sunt fericiți, ca și cum ar trăi în lumea lor, mulțumiți cu puțin, conectați cu natura, etc. Nu știu ce să zic, am mari dubii că lucrurile stau chiar așa cum suntem unii din noi înclinați să le vedem, din confortul resorturilor turistice. Cred că e cam la fel cum Prințul Charles crede că e foarte pitoresc să stai la Viscri, și nu spun că nu are dreptate, dar asta nu ne ajută deloc pe noi cu problemele din viața de zi cu zi, cu corupția și cu toate lucrurile prost/ ne- făcute. Conexiunea cu natura a zanzibarezilor e cu siguranță mult mai profundă decât a noastră, siliți cum sunt să își ducă viața în funcție de succesiunea zi-noapte și de maree, dependenți în cea mai mare măsură de ceea ce le oferă direct ca hrană pământul și oceanul, feriți de tentațiile consumerismului și de povara unei infinități de alegeri. Dar sărăcia e sărăcie, oricum ai lua-o, și e diferită de simplitate. Se prea poate că asta e lumea lor, că sunt obișnuiți cu ea și adaptați la realitățile ei, că cei mai mulți dintre ei așa au apucat și asta e tot ce știu, dar imaginea idilică a “copiilor naturii” care sunt tot timpul fericiți în ciuda neajunsurilor nu mi se pare deloc veridică. Categoric însă, pentru noi, cei veniți din Europa, șocul întâlnirii cu această lume africană e unul major. Noi suntem de fapt cei care simțim că am fi fericiți aici, înconjurați de natură și de poporul acesta simplu. (Dar ar fi bine să avem apă caldă și internet, desigur, adică să continuăm să trăim în condițiile noastre, nu în ale lor.)

Natura joacă însă, cu siguranță, rolul principal în farmecul indescriptibil al acestei insule. Vegetația luxuriantă copleșește totul, totul e verde și viu și plin de flori colorate și de fructe și de viață, și te face și pe tine să te simți foarte viu și exuberant – sau cel puțin pe mine. Probabil că tocmai din cauza acestei apropieri de natură, de copacii maiestuoși cum în puține locuri am văzut, de oceanul splendid cu infinitele sale nuanțe de albastru și turcoaz, de fructele cu gust autentic care se găsesc din abundență, vacanța aceasta reprezintă o rupere de ritm cu totul diferită de alte vacanțe.

În contrast cu sărăcia din jur, resorturile turistice sunt uimitoare. Cel în care stau eu e compus din bungalow-uri așezate direct pe plajă și odată ce ai intrat pe poarta lui, e ca și cum pășești într-o altă lume. Totul e foarte îngrijit, pentru că angajații încep să robotească pe aici ca furnicile imediat după ce se crapă de ziuă. Deschiderea la ocean e superbă, cu răsărituri spectaculoase. E multă liniște și ai sentimentul că timpul s-a oprit în loc și că ești suspendat în spațiul ăsta mirific în care e greu să îți dorești ceva mai mult. Ca oaspete, te simți atins de “morbul” localnicilor, pentru care “pole-pole” – “încet-încet” – e principiul de bază. E însă evident că aceia dintre ei care au norocul să lucreze aici muncesc din greu pentru ca tu să te poți bucura de statul degeaba în bune condițiuni. …Nu, nu ai deloc chef să pleci curând de aici.