Convivencia – doar o poveste?

După cum vă spuneam aici, motivul principal pentru care am ales anul acesta Andaluzia ca destinație de vacanță a fost fascinația pentru istoria complicată a acestui ținut, care a dat naștere unui amalgam de stiluri culturale pe care îl regăsim cu precădere în această regiune din sudul Spaniei.

Acest amalgam reprezintă moștenirea pe care fiecare din cele trei comunități care au trăit aici, creștini, musulmani și evrei, au lăsat-o să dăinuiască peste veacuri. Conviețuirea celor trei comunități – “convivencia” – a fost facilitată, conform istoricului spaniol Americo Castro, de o anume toleranță de inspirație musulmană, care s-a manifestat în special în perioada Califatului Cordobei, dar și ceva mai târziu, în regatele creștine din secolul XIII. Am aflat cu surprindere și cu o oarecare dezamăgire că acest concept, convivencia, este extrem de controversat în zilele noastre. Nu știu dacă felul în care vedem trecutul ne influențează prezentul sau, dimpotrivă, felul în care vedem prezentul riscă să ne distorsioneze percepția asupra trecutului. Cert este că e foarte greu de zugrăvit o imagine în alb și negru a unei societăți în care, timp de aproape opt secole, adepții celor trei mari religii monoteiste s-au confruntat, s-au amestecat și s-au influențat continuu. Comunitățile care au rezultat de-a lungul timpului au primit și nume specifice: mozarabii erau creștini sub dominație musulmană; muwallazii erau creștini sau evrei convertiți la Islam; iar mudejares sau moriscos au fost denumiți musulmanii sub dominație creștină.

Structura pre-islamică a populației iberice

În primăvara anului 711, când au trecut Gibraltarul, musulmanii lui Tarik ibn Ziyad au găsit în Peninsula Iberică o populație destul de heterogenă, compusă din vizigoți, hispano-romani și nativi ai triburilor iberice. Vizigoții erau elita conducătoare, nu se amestecau cu băștinașii și erau în permanent război cu francii. Până în urmă cu puțin timp fuseseră sfâșiați de un război religios intern între adepții catolicismului, conform Crezului de la Nicea, și ai arianismului, erezie fondată de Presbiterul Arius din Alexandria care nega natura divină a lui Isus Cristos, susținând că acesta era Fiul lui Dumnezeu doar în sens metaforic. În anul 587, Recared, unul din conducătorii vizigoților, a reușit să înfăptuiască unificarea religioasă a acestora, declarând religia catolică oficială.

Prin urmare, musulmanii au găsit în Peninsula Iberică o populație în marea ei majoritate creștină, despre care însă nu avem date demografice certe, dimensiunile ei find aproximate undeva între 3 și 10 milioane de oameni. Evreii, care se așezaseră în acest ținut din secolul I, formau în jur de 5%. În special după Conciliul de la Elvira, din anul 306, evreii au fost victimele pesecuției creștine, motiv pentru care se pare că au jucat un rol important în facilitarea invaziei peninsulei de către trupele musulmane. Musulmanii, la rândul lor, i-au favorizat, cel puțin la început, pe evrei, lăsându-i să păzească cetățile cucerite pe măsură ce ei avansau către nord.

Conform unor estimări bazate pe surse arabe, care însumează armatele de berberi și apoi de arabi care au invadat Iberia, musulmanii au descins inițial în număr de vreo 30000. Berberii, veniți din nordul Africii și islamizați în totalitate, au continuat să migreze în peninsulă și în secolele următoare.

„Toleranța” medievală

“Toleranța” musulmanilor, la care se referă Americo Castro, se baza pe statutul special pe care evreii și creștinii îl aveau în cadrul religiei islamice. Coranul, revelat Profetului Mahomed de Dumnezeu însuși, nu nega credința lui Abraham într-un Dumnezeu unic, ci propăvăduia dreapta cale, “islam”, supunerea absolută în fața Lui. Creștinii și evreii, fiind recunoscuți ca “popoare ale Cărții”, se bucurau de un statut privilegiat față de păgâni, fiind considerați “dhimma” – “popoare protejate”. Ei erau obligați să plătească o taxă, numită “jizya”, în schimbul căreia aveau dreptul să își practice religia și să fie judecați, în chestiuni religioase, de tribunale proprii. Interesant este faptul că, deși a fost considerată de unii istorici un ritual umilitor, jizya era o taxă anuală per capita care îi viza numai pe bărbații adulți, în timp ce femeile, copiii, bolnavii, cei lipsiți de venituri, cei în serviciul militar, dar și clerul și călugării creștini erau exceptați.

Conceptul de “toleranță” medievală nu trebuie însă privit în felul în care privim conceptul de “toleranță” în zilele noastre. Avem de-a face cu vremuri în care cruzimea era la ordinea zilei, iar decapitările, crucificările, expunerea capetelor sau a trupurilor celor executați în locuri publice, la porțile sau pe zidurile cetăților se aplicau în mod obișnuit învinșilor, indiferent că aceștia erau sau nu de aceeași religie cu învingătorii. La aceasta se adaugă faptul că cele trei mari religii monoteiste erau prin natura lor intolerante una față de cealaltă, adepții fiecăreia dintre ele simțindu-se îndreptățiți să îi privească pe adepții celorlalte ca inferiori în ochii lui Dumnezeu și, în consecință, să încerce să îi convertească la credința “cea adevărată”. În aceste condiții, membrii minorităților religioase (evreii sub conducere creștină, apoi evreii și creștinii sub conducere musulmană), chiar dacă nu erau fericiți cu statutul lor de cetățeni de mâna a doua și cu atât mai puțin cu persecuțiile ocazionale la care erau supuși, își acceptau în cea mai mare parte a timpului condiția de subordonare cu resemnare. Ei erau mulțumiți atâta vreme cât erau lăsați să trăiască într-o relativă siguranță și să își practice religia fără intromisiuni, chiar dacă trebuia să respecte anumite reguli care le atestau statutul inferior. Pentru ei, ca și pentru stăpânii lor, relația ierarhică între superior și inferior, între a guverna și a fi guvernat era parte a ordinii naturale a lucrurilor, și chiar dacă fiecare dintre comunități visa la răsturnarea ierarhiei, in general își acceptau soarta.

Convertirea la Islam și arabizarea

Cu toate acestea, convertirea forțată nu era recomandată de Coran, iar sporirea comunității musulmane, care ajunge în secolul X să o depășească pe cea creștină și în secolul XI să reprezinte peste 80% din populație, s-a făcut prin mijloace mult mai subtile. Pe lângă emigrările către ținuturile din nordul peninsulei, sediu al rezistenței creștine, declinul populației creștine a avut la bază mai degrabă o condiționare pozitivă, convertirea la Islam fiind urmată de acordarea de drepturi depline în societate și de posibilitatea accedării la un statut și la cariere inaccesibile, în cea mai mare parte a timpului, creștinilor.

Un rol extrem de important în unificarea culturală a peninsulei a fost jucat de limba arabă. Spre deosebire de ebraică și latină, care rămăseseră limbi utilizate exclusiv în studiul religiei sau în serviciul religios, araba, pe lângă faptul că reprezenta lingua franca a unui întreg imperiu, era o limbă vie, folosită în viața de zi cu zi. Ea depășea cu mult granițele necesităților religioase, fiind în același timp limba în care se puteau desfășura dezbateri filosofice, se puteau asculta povești cu tâlc și se puteau scrie poezii și cântece de dragoste. Din acest motiv, datorită funcționalității și capacității ei de expresie, araba a fost acceptată cu destul de multă ușurință și chiar cu entuziasm atât de comunitatea creștină cât și de cea evreiască, chiar și atunci când cele două comunități au continuat să își practice propria religie. Așa se face că, deja la mijlocul secolului IX, Alvarus, un călugăr ortodox din Cordoba, deplângea situația creștinilor arabizați astfel: “Creștinilor le place să citească poeziile și poveștile arabilor; ei îi studiază pe teologii și filosofii arabi nu pentru a-i combate, ci pentru a deprinde o limbă arabă corectă și elegantă. Cine să mai citească acum comentariile în latină la Sfânta Scriptură, sau să studieze Evangheliile, profeții și apostolii? Vai! Toți tinerii creștini talentați citesc și studiază cu entuziasm cărțile arabilor; își adună biblioteci imense cu costuri uriașe; disprețuiesc literatura creștină considerând-o nedemnă de luat în seamă. Și-au uitat propria limbă. Pentru fiecare creștin care poate scrie o scrisoare în latină unui prieten, există alți o mie care se pot exprima în limba arabă cu eleganță și sunt capabili să scrie în această limbă poeme mai bune decât arabii înșiși.”

Un alt element important în sporirea comunității musulmane a fost reprezentat de uniunile mixte. Copiii născuți din căsătorii mixte între musulmani și femeile băștinașe erau obligatoriu crescuți în religia musulmană, pe când creștinii și evreii nu aveau voie să se căsătorească cu femei musulmane și nici să dețină sclavi sau sclave musulmane. Ca urmare, prin anul 900, strămoșii unui musulman din Cordoba puteau la fel de bine să fie hispano-romani sau berberi, sau câte puțin din fiecare, poate și cu câteva picături de sânge siriano-arab sau vizigot. Chiar și emirii și apoi califii, care erau descendenți direcți ai Umayyazilor, aveau sânge amestecat, fiind aproape toți fii ai unor mame creștine din nord, căci arabii aveau adesea concubine creștine sau se căsătoreau cu prințese creștine ca parte a unor alianțe cu conducătorii ținuturilor cucerite. Pielea albă, părul blond și ochii albaștri ai Umayyazilor de la Cordoba îi uimeau adesea pe vizitatorii din est, iar Abd al-Rahman al III-lea își vopsea părul negru ca să pară „mai arab”.

Astfel stând lucrurile, în privința conviețuirii cu cei de altă religie, e de presupus că era destul de greu, chiar ca musulman fidel, să fii lipsit de respect în privința mamei sau a rudelor tale, chiar dacă aceștia aveau oficial un statut inferior. Acesta este probabil și motivul pentru care regulile de comportament și vestimentație care atestau acest statut inferior nu au fost întotdeauna respectate cu strășnicie. Acest fapt a dus la indignarea Almoravizilor și Almohazilor, berberi din nordul Africii care erau mult mai conservatori și care au purces să restabilească ordinea imediat după ce au cucerit ținutului al-Andalus, în secolele XI-XII. Revoltați de laxitatea morală a societății pe care au găsit-o în peninsulă, aceștia au instituit un soi de miliții berbere care erau foarte urâte de întreaga populație andaluză, indiferent de religie.

Perioada califatului

În perioada califatului însă, se pare că s-a realizat o unificare a celor trei comunități, mai degrabă în contextul arabizării decât al asimilării etnice a creștinilor și evreilor, care a făcut posibilă o perioadă de înflorire în care Spania musulmană a atins apogeul său politic și cultural.

E dificil de oferit o imagine exactă a societății andaluze din secolul X, întrucât sursele istorice se ocupă aproape exclusiv de calif și de anturajul acestuia. Demnitarii califului formau însă un microcosmos de o asemenea diversitate etnică, încât reflectarea unei unificări a societății este destul de evidentă. Astfel, îl găsim la curtea califului pe Hasdai ibn Shaprut, vizir și ambasador al califului la Bizanț. Descendent al unei familii prospere de evrei, Hasdai fusese educat atât în sfera religioasă cât și în cea intelectuală, începându-și cariera ca medic specializat în antidoturi pentru otrăvuri și devenind o figură centrală a corpului diplomatic al califului. Un alt înalt demnitar era Racemundo, episcopul creștin al Elvirei (Elvira era vechea denumire a Granadei), care probabil că a conlucrat strâns cu Hasdai ibn Shaprut, aflându-se de asemenea în corpul diplomatic care în 949 a reprezentat califatul la curtea de la Constantinopole. În 955 îl regăsim ca trimis al califului în Germania, la curtea împăratului Otto I. Aici o va întâlni pe călugărița Hroswitha, cea care va face cunoscuta descriere a Cordobei ca “ornamentul lumii”. În afară de Hasdai și Racemundo, în aparatul administrativ al califului figurau numeroși evrei, creștini, precum și muwallazi.

Istoricul al-Maqqari scria, patru secole mai târziu, despre orașul Cordoba în această perioadă: “Sunt patru lucruri prin care Cordoba depășește capitalele lumii. Printre ele se numără podul peste râu și moscheea. Acestea sunt primele două; al treilea este Madinat al-Zahra; dar cel mai important dintre toate este cunoașterea – și acesta este al patrulea.” Se spune că prin anul 951 califul avea o avere de 20 de milioane de piese de aur, ceea ce îl făcea cel mai bogat prinț din lumea musulmană. 1/3 din veniturile sale erau economisite; 1/3 erau folosite pentru cheltuielile curente; iar 1/3 erau destinate construcției de clădiri. Populația Cordobei se ridica la aproximativ 300000 de oameni, mult mai mult decât Parisul, considerat în vremea respectivă cel mai mare oraș din Europa. După unele estimări, existau în Cordoba 400 de moschei, 900 de băi publice, 200000 de locuințe, 60000 de vile pentru demnitari și oameni de vază și 80000 de negoțuri. Dintre cele 70 de biblioteci, cea mai mare era, evident, cea a califului, care număra, în vremea lui Al-Hakam al II-lea, 400000 de volume (prin comparație, cea de la Paris avea vreo 900). Anual se produceau 60000 de volume noi, fapt posibil prin utilizarea hârtiei, care era mult mai ieftină decât pergamentul și era produsă, prin tehnologia importată din China, de manufactura de la Jativa. În bibliotecile Cordobei soseau de la Baghdad traducerile în arabă ale textelor filosofilor și matematicienilor greci, care mai târziu vor fi la rândul lor traduse la curțile monarhilor creștini din sec XII-XIII în latină și în limbile vernaculare.

Alianțele politice încheiate în peninsulă de-a lungul timpului au servit adesea interese de moment, neținând cont de apartenența religioasă. Musulmanii s-au aliat uneori cu creștini pentru a lupta impotriva altor musulmani, în timp ce creștinii s-au aliat uneori cu musulmani pentru a lupta împotriva altor creștini. Însuși Cid-ul, eroul național al Spaniei, a servit când sub conducere creștină, când sub conducere musulmană.

Negoțul a fost, de asemenea, o îndeletnicire în care nu se ținea cont de religie. Musulmanii cultivau viță de vie și făceau vin pe care îl vindeau creștinilor. Inclusiv în negoțul cu sclavi, negustorii musulmani cumpărau sclavii numiți “saqaliba”, aduși din centrul și estul Europei și aflați la mare căutare, proveniți pe filiera creștinilor din nord.

După cum reiese și din scrierile lui Alvarus, comunitatea mozarabă a suportat mult mai greu dominația musulmană decât comunitatea evreiască. În primul rând, creștinii au trecut de la un statut superior la unul inferior, pe când evreii, greu persecutați sub vizigoți, au cunoscut o perioadă de relativă liniște și un statut mai bun sub musulmani. De asemenea, pentru creștini practicarea publică a credinței era de mare importanță, pe când evreii erau obișnuiți de secole să își practice credința în mod privat. Și nu în ultimul rând, problema convertirii era privită în mod diferit: în timp ce creștinii îndemnau la rezistență și, in extremis, la martiriu, evreii considerau că de cea mai mare importanță era prezervarea comunității și a tradițiilor, chiar dacă asta presupunea, în anumite perioade, convertiri de fațadă. Cu toate acestea, începând din secolul XII, când Reconquista a progresat și regatele creștine din nord au început să se extindă, cucerind unul câte unul regatele taifa din al-Andalus, mozarabii i-au privit cu reticență pe creștinii din nord, influențați în cea mai mare măsură de Abația de la Cluny, și au opus o rezistență înfocată când aceștia au încercat să le schimbe ritul prezervat nemodificat, chiar dacă în limba arabă, de câteva sute de ani. Până în ziua de azi, creștinii de rit mozarab și-au păstrat tradiția și există încă în Spania, în special în regiunea Toledo, comunități de creștini practicanți ai acestui rit.

Regatele taifa și expansiunea creștină

După fragmentarea califatului, scena politică a peninsulei a fost ocupată de regatele taifa, orașe-stat conduse de o aristocrație formată uneori din arabi, alteori din berberi sau saqaliba și aflate într-o perpetuă competiție pentru putere. La începutul veacului al XI-lea, lupta pentru supremație se ducea mai ales între Sevilla și Toledo, care era condus la momentul respectiv de un berber carismatic și foarte instruit pe nume Al-Mamun. În timpul îndelungatei sale domnii, acesta patronase o adevărată elită intelectuală și dusese la o dezvoltare fără precedent a vieții culturale, sporind reputația orașului.

Între timp, în 1065 nordul peninsulei este zguduit de moartea lui Ferdinand I, care izbutise să unifice sub conducerea sa Castilia, Leon-ul și Galicia. Acestea revin celor trei fii ai săi, Sancho, Alfonso și Garcia. Mai departe, Sancho se aliază cu Alfonso pentru a-l deposeda pe Garcia de partea sa de moștenire, ceea ce se și întâmplă. Foarte curând după aceea însă, Sancho, ajutat de unul dintre cei mai destoinici războinici ai săi, Rodrigo Diaz, supranumit Cid-ul (de la cuvântul arab “al-sayyid” – „lordul”), se întoarce împotriva lui Alfonso, care este nevoit să caute adăpost la curtea de la Toledo a lui Al-Mamun.

La Toledo, Alfonso este primit cu toate onorurile, ca fiu al lui Ferdinand I, care fusese timp îndelungat aliat și protector al orașului. Între timp, Sancho este ucis în luptă în timp ce încerca să înăbușe o revoltă în orașul Zamora, iar Cid-ul trece în serviciul lui Alfonso, devenit Alfonso al VI-lea, proaspăt uns rege al Castiliei și principal beneficiar al morții lui Sancho. În scurt timp, în 1075, marele Al-Mamun cade și el victimă unui complot și este asasinat, lăsând în urmă un grup de succesori rivali. Nepotul lui Al-Mamun, Al-Qadir, nu reușește să își consolideze puterea și este nevoit să ceară ajutorul vechiului aliat al bunicului său, regele Alfonso al VI-lea al Castiliei.

În 1084, în timp ce facțiunile care luptau împotriva sa deveniseră extrem de violente, Al-Qadir îi oferă controlul direct asupra orașului lui Alfonso, care în schimb îi salvează viața, scoțându-l din oraș și ajutându-l să plece în exil la Valencia. Toledo e asediat un timp, întrucât adversarii lui Al-Qadir nu au nimic de câștigat din acest transfer de putere, însă în final, în primăvara lui 1085, Alfonso al VI-lea de Castilia și Leon intră în oraș ca suveran, fără ca vreo picătură de sânge să se fi vărsat pe câmpul de luptă.

Marea dragoste a lui Alfonso a fost o concubină musulmană pe nume Zaida, nora vechiului său rival, Al-Mutamid al Sevillei; aceasta i-a dăruit un fiu care a murit de tânăr în război și o fiică, Teresa, care a devenit regina Portugaliei. A doua soție a lui Alfonso a fost Constance, o prințesă burgundă care era nepoata abatelui de Cluny.

Din 1088, Alfondo are grijă ca Toledo să devină principalul scaun episcopal al întregii peninsule. Aproape peste noapte, orașul se transformă dintr-un taifa musulman într-un episcopat creștin greu de trecut cu vederea, înscris în sfera de influență a Cluny-ului, una dintre cele mai puternice abații creștine ale vremii. Porțile Toledo-ului se deschid pentru tot mai mulți creștini din nord, care sunt uimiți de stilul și cultura orașului. Bogata sa moștenire islamo-arabă a fost prezervată nu numai de arabii rămași, ci și de numeroși evrei și creștini emigrați din sud; viziunea Umayyazilor a lăsat un stil specific, numit de acum “mudejar”, stilul islamic înțeles și reinterpretat de alții, creștini și evrei.

Bibliotecile Toledo-ului au fost inițiate de Umayyazi și completate de Al-Mamun și apoi de Alfonso și descendenții săi. În jurul acestor biblioteci, Raimundo, arhiepiscop de Toledo între 1128-1151, a pus bazele școlii toledane de translatori. Roadele muncii sale aveau însă să fie vizibile abia după moartea sa, începând cu prima jumătate a secolului XII, odată cu tranziția de la un regim islamic la altul. Stăpânirea Almoravizilor și apoi a Almohazilor a înăsprit considerabil condițiile de viață pentru creștini și evrei, care fie au emigrat în număr mare, fie au fost expulzați, refugiindu-se în orașele recent cucerite de creștinii din nord. În aceste orașe, până nu demult taifa musulmane, familiaritatea cu tradițiile califatului le permitea încă să joace un rol semnificativ în cadrul comunității. Așa se face că la începutul secolului XIII, la Toledo se putea găsi nu numai un corp bine constituit de translatori, ci o întreagă cultură a traducerii. Sistemul obișnuit presupunea traducerea orală din arabă în castiliană de către un arab sau evreu, urmată de traducerea în scris din castiliană în latină de către un creștin.

Alfonso al X-lea și limba castiliană

Unul din urmașii lui Alfonso al VI-lea, Ferdinand al III-lea de Castilia, devenit mai târziu Sfântul Ferdinand, cucerește în 1236 Cordoba, iar în 1248 Sevilla, unde mută capitala regatului creștin. La moartea sa, în 1252, fiul său, viitorul Alfonso al X-lea, zis “El Sabio” („Înțeleptul”), îi va construi un mormânt monumental în fosta moschee a Almohazilor, transformată în catedrală, pe care îl va inscripționa în cele trei limbi ale locului – araba, ebraica și latina – plus în castiliana vernaculară.

Alfonso al X-lea revitalizează vechea școală a translatorilor de la Toledo, având însă convingerea vizionară că traducerea textelor arabe în latină, deși trebuia continuată, nu mai reprezenta o prioritate. De importanță fundamentală pentru o societate era de acum să aibă o limbă vernaculară care să poată servi la consemnarea legilor și a istoriei ținutului, la dezvoltarea științei și educației și la scrierea textelor literare și chiar religioase. În acest scop, Alfonso a dispus ca traducerile să nu se mai facă în latină, ci în castiliană. Toledo devine astfel primul laborator al Europei dedicat zămislirii unei limbi moderne, viitoarea limbă spaniolă.

Cu timpul, în paralel cu traducerile din arabă au început să fie redactate în limba castiliană texte originale care nu reprezentau traduceri: lucrări de istorie a lumii, codice de legi, tratate științifice. În cele din urmă au apărut și opere de ficțiune, unele dintre ele extrase din tezaurul de povești acumulate în peninsulă în ultimele sute de ani, începând cu fabule indiene și sfârșind cu textele de origine persană pe care le cunoaștem sub numele de “O mie și una de nopți”. Ceea ce s-a înlocuit, în primă instanță, a fost latina, dar ceea ce s-a înlocuit în sens cultural mai larg a fost araba, limba încă vie a vechiului imperiu pe care Alfonso a dorit să o schimbe cu o limbă nouă, la fel de vie, dar reprezentativă pentru noul regat creștin. Această limbă urma, începând cu Era Descoperirilor, să fie vorbită de sute de milioane de oameni de pe cuprinsul întregii lumi.

Convivencia – doar o poveste?

Se pare că ne-am depărtat nițel de la subiect. Sau poate, cine știe, abia ne-am apropiat. De-a lungul secolelor, au apărut religii care propăvăduiau pacea, dar care, confruntându-se unele cu altele, au generat și au perpetuat războiul. De cele mai multe ori, cum se întâmplă și în zilele noastre, oamenii politici s-au folosit de ele ca să acumuleze teritorii, bogăție și putere. Și tot de cele mai multe ori, oamenii de rând au înțeles sensul lor profund și s-au “îngăduit” unii pe alții, au fost vecini, au făcut negoț împreună, s-au iubit și au dat naștere la urmași comuni. Au învățat unii de la alții și și-au amestecat sângele, graiul și culturile. Din timp în timp, au izbucnit revolte care s-au terminat cu adevărate carnagii. Și totuși, în cazul Spaniei musulmane și a primelor veacuri ale regatelor creștine, întreg amalgamul acesta s-a sublimat în creații de o uimitoare frumusețe. Putem să întoarcem capul, să le renegăm, să spunem că nu ne aparțin, că nu sunt “de-ale noastre”. Sau putem să le admirăm ca pe ceea ce sunt de fapt: capodopere ale umanității, încununări ale unei “convivencia” uneori plină de asperități, dar care a dat naștere unui stil unic, a facilitat transmiterea cunoașterii și a dezbaterii filosofice în Europa dezbinată a începutului primului mileniu și, în ciuda disensiunilor inerente, a lăsat în urmă amintirea unor timpuri în care conviețuirea celor trei mari religii a fost, totuși, posibilă. Istoria poate fi citită în multe feluri. Se pot selecta imagini și percepții care ilustrează toleranța sau, cu aceleași mijloace, se pot trage concluzii cu totul diferite, punând accentul pe îndelungata ciocnire între culturi care este în desfășurare până în ziua de azi. În ambele variante, trecutul poate fi folosit ca o fereastră către viitor. În acest capitol al culturii europene în care creștini, evrei și musulmani au trăit alături, chiar dacă rareori a existat o libertate religioasă comparabilă cu cea la care ne așteptăm de la un stat modern contemporan, acceptarea de multe ori inconștientă a contradicțiilor a fost pozitivă și productivă. Monumentele care poartă emblema convivenciei – mormântul lui Ferdinand al III-lea, palatul din Sevilla al lui Pedro cel Crud, sinagoga lui Abulafia sau biserica San Roman din Toledo – stau mărturie. Depinde numai de noi cum alegem să le privim.

Bibliografie

1. Mark R. Cohen – The “Golden Age” of Jewish-Muslim Relations: Myth and Reality
2. Jerrilynn Dodds – Al-Andalus. The Art of Islamic Spain
3. Dario Fernandez-Morrera – The Myth of the Andalusian Paradise
4. Bonnie James – Al-Andalus: the Melting-Pot Culture that Created a Renaissance
5. Salma Khadra Jayyusi, Manuela Marin – The Legacy of Muslim Spain
6. Eduardo Manzano Moreno – Qurtuba: Some Critical Considerations of the Caliphate of Cordoba and the Myth of Convivencia
7. Maria Rosa Menocal – „The Ornament of the World”: How Muslims, Jews, and Christians Created a Culture of Tolerance in Medieval Spain
8. Alex Novikoff – Between Tolerance and Intolerance in Medieval Spain: An Historiographic Enigma