Azulejos, micile comori colorate ale Portugaliei

Astăzi, din cauza condițiilor meteo nefavorabile (43 de grade, vânt fierbinte), mama a zis să stau în casă. Cum însă la mine în casă e aproape la fel de cald ca afară, doar că nu bate vântul, am zis să îmi caut altă casă în care să stau pentru moment și m-am dus la un muzeu pe care voiam de mult să-l vizitez. Muzeul cu pricina se numește “Museu Nacional do Azulejo”, este, după cum probabil ați ghicit, muzeul plăcuțelor ceramice atât de tipice Portugaliei și mai este, dacă mă întrebați pe mine, și unul dintre cele mai frumoase și mai bine organizate muzee din câte am văzut până acum.

Cum veacul înaintează în pas voios, cu noi toți tropăind pe lângă el, la intrare nu te mai așteaptă mesele acelea cu audio guide-uri și căști, ci o parolă de WiFi și indicația să îți descarci tu, dacă vrei, o aplicație pe telefon unde ai audio guide-ul gata pregătit pre limba ta (care momentan poate fi portugheza, engleza sau limbajul gesturilor). Mie mi s-a părut foarte bine întocmit acest ghid audio, mi-a luat trei ore să vizitez tot muzeul în ritmul lui, dar a fost foarte plăcut și interesant.

Convento da Madre de Deus

Portughezii au avut fantastica idee să centreze acest muzeu pe Convento da Madre de Deus, fosta mănăstire a călugărițelor Sfintei Clara, varianta feminină a ordinului franciscanilor. Cu alte cuvinte, te duci la muzeu și, la un moment dat, pac! intri pe o ușă și te trezești în superba biserică a mănăstirii!

Începuturile: romanii și arabii

Dar, să începem cu începuturile. Cuvântul portughez “azulejo” vine nu de la “azul” (albastru), cum mă așteptam și eu și poate și unii dintre voi, ci de la cuvântul „al-zulaich” sau “al-zulayj”, care înseamnă piatră șlefuită și a fost folosit de arabi pentru a descrie mozaicurile romane pe care le-au găsit atunci când au invadat, în secolul VII, nordul Africii. După ce au ocupat Peninsula Iberică, arabii au continuat să construiască mozaicuri după procedeul folosit de romani, dar pentru că peninsula nu era prea bogată în pietre colorate, ei au fost inventivi și au perfectat diverse tehnici prin care au obținut niște plăcuțe colorate asemănătoare. Au luat, așadar, niște plăci de lut pe care le-au ars în cuptoare, după care le-au vopsit cu diverși oxizi ai unor metale. După aceea, le-au încălzit din nou pe la 900 de grade, ceea ce a făcut ca oxizii respectivi să capete diferite culori, conferindu-le totodată un aspect glazurat. Ulterior, au tăiat plăcile în diverse forme cu un fel de clești speciali numiți mai târziu în portugheză “alicate”, de unde aceste plăcuțe s-au numit „alicatados„. A urmat „corda seca„, un alt procedeu prin care pe suprafața plăcuțelor erau gravate șanțuri în care se turnau oxizii, „aresta„, un procedeu similar dar în care lutul încă moale era ștanțat cu diverse modele, apoi tehnica reliefului, în care modelul ieșea în relief față de suprafața plăcuțelor.

Toate aceste procedee erau folosite cu măiestrie la Sevilla, unde regele Manuel I a făcut o vizită în anul 1503 și a fost atât de impresionat, încât a hotărât că neapărat trebuie să își decoreze și el palatele cu aceste minunate azulejos și a adus meșteșugul în Portugalia. Unul dintre cele mai populare stiluri importate de la Sevilla a fost “Mudéjar”, (de la cuvântul „mudajjan„, care înseamnă în arabă domesticit sau naturalizat și îi desemna pe arabii care au rămas să trăiască în Peninsula Iberică după Reconquista), stil în care plăcuțele ceramice erau decorate cu motive geometrice repetitive, inspirate din religia islamică. O inovație adusă de maeștrii regelui Manuel a fost reprezentarea sferei armilare (un instrument care înfățișează universul și era folosit la calcularea coordonatelor astrelor), care dorea să sugereze dominația asupra noilor teritorii cucerite la începutul Erei Descoperirilor.

Epoca Pombalină

Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, doar patru culori puteau fi folosite la decorarea plăcuțelor: galben, de la oxidul de fier; violet, de la oxidul de mangan; albastru de la oxidul de cobalt; și verde de la oxidul de cupru. Apoi s-a dezvoltat o nouă tehnică de fabricare a obiectelor din ceramică numită „faience” de la orașul italian Faenza, unde a fost perfectată, sau „majolica” de la insula Majorca, centru important de comerț prin care se desfășurau exporturile de ceramică produsă la Faenza. Mai întâi, ceramica suferea un proces de albire, apoi era impregnată cu praf de cărbune conform modelului desenat pe o hârtie cu mici perforații, apoi era pictată și arsă din nou în cuptor, rezultând faianța cu un aspect foarte apropiat de cea pe care o cunoaștem noi astăzi.
Mai departe a venit cutremurul de la 1755 și, în graba reconstrucției care a urmat în vremea Marchizului de Pombal, plăcuțele de faianță au început să fie fabricate în serie, adoptând totodată un nou stil, zis pombalin. O altă urmare a cutremurului a fost că oamenii au început să se teamă și de umbra lor, așa că își puneau pe zidurile și în interiorul caselor un fel de medalioane cu imaginile unor sfinți, la care se rugau să îi păzească de dezastre, medalioane numite “registos”.

Perioada neoclasică

Descoperirea ruinelor de la Pompei și Herculane la jumătatea secolului al XVIII-lea a inițiat un stil neoclasic, inspirat de arta romană. Tot din această perioadă datează influențele olandeze, rezultând adevărate picturi cu albastru pe fond alb, și tot de atunci avem una dintre primele opere care seamănă foarte bine cu o bandă desenată. Se numește “Povestea pălărierului” și a fost comandată de Antonio Joaquim Carneiro, reprezentant al burgheziei în ascensiune, care a dorit să i se imortalizeze în azulejos povestea interesantei sale vieți. A rezultat o serie de șapte lucrări care îl arată pe Carneiro când era el băiat sărac și păștea oile, apoi cum s-a dus la oraș și a fost ucenic la unchiul său care era pălărier, apoi cum și-a deschis propriul lui atelier, s-a însurat cu o văduvă cu cinci copii și și-a deschis o fabrică. Ultimul tablou îl înfățișează fericit în trăsura sa personală, în timp ce se indreaptă către fabrica și conacul său!

Secolele XIX-XX

În secolul al XIX-lea, azulejos au ajuns o marcă a statutului social de care burghezia, în special, avea nevoie, fiind considerate un semn al bunăstării care nu trebuia să lipsească din locuințele celor avuți. Regele Fernando al II-lea a fost un mare admirator al ceramicii și binefăcător al artiștilor ceramiști. Micile plăcuțe colorate au ajuns să decoreze fațadele multor clădiri din Lisabona pe care le putem admira și astăzi.
Secolul XX a fost secolul artiștilor. Rafael Bordao Pinheiro a fost unul dintre primii artiști care au intuit potențialul de expresie artistică al azulejos, introducând ulterior motivele Art Nouveau specifice perioadei respective. Au urmat Jorge Colaço, Jorge Barradas, Maria Keil, Julio Pomar, Bela Silva. Multe dintre gările și stațiile de metrou ale Lisabonei sunt decorate cu azulejos.

Marea panoramă asupra Lisabonei

Bonusul vizitei la Museu do Azulejo e reprezentat de o panoramă monumentală a Lisabonei dinainte de cutremurul din 1755, o operă de 23 de metri lungime care ilustrează 14 km de coastă văzută de pe râul Tejo. Am selectat partea cu cartierul în care am locuit în această scurtă ședere la Lisabona care, din păcate, se apropie de final.

Mai multe informații despre Museu Nacional do Azulejo puteți găsi aici și aici.