Viața cu flux și reflux

De când am venit pe insulă, zici că am un ceas în cap. Deschid ochii în fiecare dimineață cu câteva minute înainte de răsărit, de parcă aș avea vreo întâlnire. Pășesc în vârful picioarelor, ies pe plajă și îmi încep ziua cu o jumătate de oră de minunare. Soarele își dă spectacolul grandios, scăldând marea într-un trandafiriu care își schimbă nuanțele în fiecare secundă. Abia apoi se înalță în toată strălucirea. Încet-încet, pleoapele încep să îți tremure și nu mai poți să îl privești în față.

Azi dimineață, când m-am trezit, la 6 fără un sfert, nu era nici curent, nici apă – din câte înțeleg, se întâmplă frecvent mici necazuri din astea pe insulă. Acasă cred că mi-ar fi venit să omor pe cineva, aici am ridicat din umeri, m-am “spălat” rapid pe față cu un șervețel de demachiat și am fugit pe plajă, să mă mai bucur o dată de briză și de oceanul aflat încă aproape la flux maxim. În ultimele zile a fost înnorat dimineața, și tot așa a fost și azi, dar când ai zice că nu se întâmplă nimic spectaculos, apare câte o fereastră în nori și mereu altă îngemănare de lumină și culoare ți se zugrăvește în fața ochilor.

E micul sezon ploios în Zanzibar acum, în luna noiembrie, plouă destul de des, de obicei sunt răpăieli scurte, dar uneori durează câteva ore. E o ploaie caldă care parcă se dezlănțuie brusc din cer, de pe acoperișurile de makuti curg șuvoaie de apă și pe drum se formează mici râulețe care transformă bălțile obișnuite din mijlocul drumului în ditamai lacurile. O prietenă s-a găsit ieri în situația în care a fost nevoită să aștepte să treacă o mașină și să se roage de șofer s-o treacă balta – a urcat, a trecut pe “malul” celălalt, a coborât. Ne întrebam cum o fi în “marele” sezon ploios, care durează din martie până în mai, când ni s-a povestit că plouă fără încetare cu săptămânile, și atât de tare de nu se vede cerul zile la rând.

Sunt cucerită definitiv de partea asta de insulă, suntem pe coasta estică, unde în larg se află un recif de corali, fundul oceanului se adâncește foarte lin dincoace de el, spre plajă, iar fluxul și refluxul sunt foarte pronunțate. Îmi place nespus ritmul pe care acest “du-te – vino” al apei îl imprimă vieții localnicilor, cu pescarii care pleacă în larg odată cu fluxul, apoi femeile care vin să culeagă alge și mici vietăți marine rămase pe nisipul dezgolit de reflux, apoi pescarii care se întorc la următorul flux, prilejuind zilnic o piață improvizată direct pe plajă, unde cei din sat cumpără câte trei-patru pești mai mici pentru masa de prânz.

Plaja e aproape pustie în rest, exact cum mi-o doream. Sunt mulți est-europeni acum pe insulă, polonezi, români și mai ales ruși. Mi se povestește că înainte veneau mai mult occidentalii, dar de când cu pandemia, cei din est predomină, poate și pentru că hotelierii au fost nevoiți să coboare mult prețurile. Pe plajele din nord e ceva mai multă lume și un pic de agitație, aici însă e liniște, cred că aș putea să stau zile întregi în colțul meu preferat de pe terasă, unde se aud doar valurile, foșnetul frunzelor de cocotier și o muzică molcomă. Din când în când răzbat strigătele pescarilor și pălăvrăgeala în swahili a fetelor care lucrează la resort, iar dimineața devreme m-am obișnuit cu fâșâitul măturilor care restabilesc ordinea pe nisipul din curte, care se umple de la o zi la alta cu flori și frunze desprinse de vânt.

Am încercat să aflu cum stă treaba cu coronavirusul aici, dar mai rău m-am zăpăcit decât m-am lămurit. Cam ca la noi, fiecare e cu părerea lui. Am intrat în vorbă cu un farmacist care a început prin a-mi servi varianta oficială, că nu există coronavirus pe insulă, au fost câteva cazuri la început, prin martie-aprilie, apoi epidemia a fost înfrântă definitiv (președintele Tanzaniei era convins, citat fiind în presa internațională, că prin rugăciune). Dup-aia, tocmai când era cât pe ce să mă liniștesc, i-a scăpat un comentariu cum că de fapt nimeni nu știe care e situația, pentru că nu se testează și nu se raportează, “but people are suffering”, pentru că vezi, oamenii sunt săraci și needucați și nimeni nu a purtat vreodată mască, nu au putut să se protejeze în niciun fel. Apoi, ca și cum și-ar fi dat brusc seama că l-a luat gura pe dinainte, a dat-o iar pe discursul oficial – nu există coronavirus în Zanzibar. Ghidul nostru din Stone Town îmi dezvăluie că de fapt pandemia a fost o invenție prin care spitalele au vrut să facă bani, dar președintele a fost mai isteț, s-a dus în mai și a cerut să i se arate bolnavii de COVID, iar când medicii nu au avut ce să îi arate, a declarat povestea încheiată, punct. Șoferul nostru, pe de altă parte, îmi spune că zanzibarezii “au imunitate” cu toții la coronavirus, dar își amintește că prin martie-aprilie și el, și cei din jurul lui au fost bolnavi, destul de rău, rând pe rând. Nimeni nu știe însă pe cineva din anturajul propriu care să fi fost foarte grav bolnav sau să fi murit. Pe de altă parte, aflu că în Zanzibar nu există o rețea de medici de familie sau ceva asemănător, că foarte puțini oameni au asigurări de sănătate, iar ceilalți trebuie să își plătească serviciile medicale din buzunar. Așa stând lucrurile, tare mă tem că mulți bolesc și mor la ei acasă, neștiuți de nimeni. Prin urmare, greu de ținut socoteala câți au fost bolnavi și câți au murit, mai ales în condițiile în care pretențiile legate de speranța de viață par a fi foarte diferite aici de cele din lumea occidentală, adică, nu știu cât caz se face de cineva care se îmbolnăvește și moare, mai ales dacă era mai în vârstă și nici nu stătea prea bine cu sănătatea.

Una peste alta, avantajul și unul din motivele pentru care am ales vacanța asta este că toate activitățile se desfășoară în aer liber. Totuși, nu am renunțat la mască în microbuz și în singurul muzeu pe care l-am vizitat în Stone Town, cel de la fosta piață de sclavi, despre care sper să vă povestesc în curând. Qatar Airways impune mască și vizieră obligatorie în timpul zborului și am decis să mă testez în preziua plecării și să repet testul la întoarcere. Per ansamblu, am apreciat că dată fiind situația de acasă și specificul muncii mele, riscul să mă infectez e mai mic decât în mediul meu obișnuit, dar nu se știe niciodată, deci am încercat să mă protejez după aceleași principii ca acasă și să nu las garda jos.

Sentimentul permanent pe care l-am avut aici a fost acela că nu mi-am dorit nicio secundă să fiu în altă parte sau să fac altceva. Dacă am fost în excursie și ne-am întors târziu a fost în regulă, și dacă mi-am rupt picioarele la plimbare prin Stone Town a fost bine, și fiecare clipă în care am plutit pe deasupra apelor turcoaz în barcă a fost magică, și chiar când a plouat torențial și am fost nevoiți să așteptăm o oră în microbuz a fost ok. Am savurat fiecare moment și acum tare aș mai fi vrut câteva zile de leneveală, dar șederea aici se apropie de sfârșit. Mă gândesc deja cum să fac să mă întorc, știu că viața e scurtă și sunt atâtea locuri de văzut, dar reîntoarcerea într-un loc care ți-a plăcut mult și după care rămâi cu nostalgii are dulceața și farmecul ei, căci probabil căutăm familiarul în aceeași măsură în care suntem încântați de experiențe noi. Sunt tare curioasă dacă pașii – sau mai bine zis, aripile unui avion – mă vor mai purta încoace. Cert este că am depășit bariera psihologică a zborului foarte lung, care m-a făcut ani la rând să am rezerve să plănuiesc o vacanță în afara Europei. Acum, când Europa e închisă, pandemia ne servește tuturor lecții dintre cele mai neașteptate.