al-Andalus, o istorie complicată

Primul monument în dreptul căruia m-am oprit în centrul Granadei a fost un grup statuar. Femeia înfățișată era, în mod evident, o regină, căci pe cap purta coroană iar trena ei mătura treptele tronului pe care ședea, ba chiar și piedestalul pe care era cocoțată statuia. Lângă ea, foarte aproape, se afla un bărbat într-o poziție de reverență, cu un genunchi ușor plecat, stând cu spatele la publicul privitor și întors aproape în totalitate către Majestatea Sa. Cei doi păreau animați de o discuție legată de un document pe care îl țineau dimpreună în mâini, la care bărbatul arăta cu un deget.

Am aflat că piața în care se găsește monumentul acesta se numește Plaza de Isabel la Catolica, iar ansamblul statuar îi înfățișează pe Regina Isabela și Cristofor Columb. În scena surprinsă de sculptor, cei doi tocmai se pregăteau să semneze contractul dintre Columb și Casa Regală de Castilia și Aragon. Acest document, numit Las Capitulaciones de Santa Fe, era urmarea eforturilor de mai mulți ani prin care Columb reușise, într-un final, să o convingă pe regină să îi finanțeze o expediție pentru a descoperiri o nouă rută maritimă către Indii.

Nu departe de acest monument se află catedrala din Granada, un edificiu impunător, construit, desigur, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, dar nu mai puțin pentru a demonstra puterea și bogăția monarhilor catolici ai Spaniei. În imediata vecinătate a catedralei se află, însă, mai multe embleme ale unei alte civilizații, cu totul diferită. La doi pași găsim Palacio de la Madraza, Palatul Madrasei fondate de Yusuf I, Sultan al Granadei. Puțin mai încolo, un pasaj îngust ne duce în Alcaiceria, vechea piața de mătase. La câteva străduțe distanță este Corral del Carbon, care a fost pe rând han, piață și depozit de cărbune. Toate aceste locuri sunt ornamentate cu minunate decorațiuni arabe, surprize oarecum bizare în inima catolicismului spaniol. Ce s-a întâmplat, așadar, în acest ținut, astfel încât să poată lua naștere acest amalgam de stiluri care împodobește azi centrul Granadei?

Căderea Imperiului Roman de Apus

Se pare că prin anii 300-400 în Europa a început să se strice vremea. După o perioadă caldă care a durat vreo 600 de ani (250 BC – 450 AD), temperaturile au fost în continuă scădere și a urmat perioada rece a Evului Mediu Timpuriu, zis și „Întunecat”. Nenorocirile au curs una după alta. Din cauza modificărilor climatice, agricultura, care umpluse înainte visteriile Imperiului Roman, a mers tot mai prost. Oamenii flămânzeau și Imperiul, pus în imposibilitatea de a-și mai finanța armatele, n-a mai putut să-și apere granițele în fața valurilor de migratori care au pornit să treacă Europa prin foc și sabie. Treptat, întreaga cultură și civilizație romană – comerț, educație, economie, mod de viață – s-a prăbușit. Și, ca o completare tragică, din anul 541 a mai zbucnit și pandemia de ciumă bubonică cunoscută sub numele de Ciuma lui Iustinian, care în următorii 150 de ani va ucide în întreaga lume peste 100 de milioane de oameni.

Întemeierea Islamului

Cam în aceeași epocă, și anume în anul 610, în Peninsula Arabică, un negustor din Mecca pe nume Mohammed a avut niște revelații mistice. Arhanghelul Gabriel i-a dezvăluit că credințele creștinilor și evreilor erau cele adevărate, doar că ele deveniseră corupte de-a lungul timpului. Dumnezeu era unul singur, și singura cale era supunerea completă (Islam) în fața lui Dumnezeu. În scurt timp, Mohammed a început să predice învățăturile extrase din aceste revelații, fondând astfel o nouă religie.

În 30 de ani, întreaga Peninsulă Arabică a fost unită sub un singur conducător și sub această nouă religie. În mai puțin de 100 de ani, adepții ei, musulmanii, ajung să cucerească Nordul Africii și, după lupte înverșunate, convertesc la Islam populația indigenă berberă.

Armatele arabe năvălesc cu predilecție în teritoriile unde se făcea simțit un vacuum de putere, iar Peninsula Iberică, cu nesfârșitele războaiele civile ale vizigoților care o stăpâneau, era un astfel de teritoriu. Conducerea politică era slabă, iar populația, răspândită pe un teritoriu întins, era sfâșiată de conflicte etnice și religioase cărora recenta convertire oficială la catolicism nu reușise să le găsească rezolvare.

Invazia musulmană

În anul 711, Tarik ibn Ziyad, în fruntea unei armate de berberi, trece strâmtoarea care separa nordul Africii de sudul peninsulei, probabil chemat în ajutor pentru a interveni într-un război intern al vizigoților. Strâmtoarea va fi numită, până în zilele noastre, Gibraltar, de la “Jabal Tarik” – “Stânca lui Tarik”, primul punct strategic cucerit de musulmani. Mai departe, Tarik îl învinge pe Roderic, regele vizigoților, în Bătălia de la Guadalete. De aici înainte, nimic nu le mai poate sta musulmanilor în cale. Armata berberă a lui Tarik este întărită de o armată arabă condusă de Musa bin Nusayr și, în cursul unei campanii de 7 ani, cucerește aproape întreaga Peninsulă Iberică. Singurele care reușesc să țină piept invaziei sunt ținuturile din nord. Aici rezistența creștină condusă de Pelayo de Asturia învinge în Bătălia de la Covadonga și întemeiază Regatul Asturiei, marcând momentul zero al Reconquistei spaniole. 

Armata arabă ajunge însă până în Septimania, în vestul Galliei, si abia în anul 732 conducătorul francilor, Charles Martel, bunicul viitorului împărat Carol cel Mare, reușește să îi țină piept. Victoria obținută de acesta în Bătălia de la Tours (la 230 de km de Paris!), stopează astfel tăvălugul care amenința să măture întreaga Europă.

După acest moment, arabii, care erau supuși califului Al Walid I din dinastia Umayyazilor de la Damasc, nu mai reușesc să mențină controlul asupra Septimaniei și se mulțumesc cu cea mai mare parte din Peninsula Iberică. Ținutul cucerit primește numele de “al-Andalus” și va fi condus de un guvernator numit de la Damasc, iar capitala lui este stabilită la Cordoba.

Emiratul Cordobei

În anul 750 însă, la Damasc, Umayyazii sunt răsturnați de Abassizi. Ultimul lor descendent, Abd al-Rahman I, reușește să fugă și, după șase ani de exil, ajunge în al-Andalus, unde fondează Emiratul Umayyad al Cordobei. Îi ia cam 25 de ani să unifice grupurile disparate de musulmani din al-Andalus și să instituie o comandă fermă asupra ținutului. În tot acest timp, menține relații diplomatice cu regatele creștine din nord, cu Imperiul Bizantin și cu Nordul Africii, precum și contacte culturale cu Abassizii de la Baghdad. Mistuit întreaga sa viață de nostalgia după orașul său natal, Abd al-Rahman I e hotărât să arate că Emiratul Cordobei nu e mai prejos decât curțile de la Damasc și Baghdad. Astfel începe perioada formativă a artei și arhitecturii hispano-islamice, marcată de inițierea construcției Marii Moschei din Cordoba.

Califatul Cordobei

Perioada de maximă înflorire a ținutului al-Andalus are loc în timpul domniei nepotului lui Abd al-Rahman I, pe numele său Abd al-Rahman al III-lea. În vremea sa, o altă dinastie, Fatimizii, încerca să dobândească supremația asupra lumii arabe, apropiindu-se periculos de granițele Emiratului Cordobei prin cucerirea unei bune părți a Nordului Africii. Acesta este momentul în care Abd al-Rahman al III-lea se consideră îndreptățit, atât prin descendența sa Umayyadă directă, cât și prin nivelul de putere politică și economică pe care îl atinsese, să pretindă pentru sine însuși poziția cea mai înaltă în întreaga lume musulmană. Ca urmare, în anul 929 se autodeclară calif, întemeind astfel Califatul Cordobei. Titulatura de calif presupunea, pe lângă rolul administrativ, faptul că titularul era descendent direct al familiei Profetului Mohammed, adăugând astfel o componentă religioasă celei politice și fiind un echivalent al împăratului din lumea occidentală.

În anii următori, Cordoba devine cel mai mare oraș din Europa, un centru de cultură și rafinament, descris de călugărița germană Hroswitha într-o cronică a vremii ca „ornamentul lumii”. Ca semn al măreției califatului, Abd al-Rahman al III-lea construiește lângă Cordoba o nouă cetate, Madinat al-Zahra sau Medina Azahara, un giuvaier arhitectural care dă tonul gustului artistic în întregul al-Andalus.

Perioada regatelor taifa

La începutul mileniului al II-lea Califatul Cordobei e destrămat de un război civil și se fragmentează în mai multe orașe-stat (“taifa”) – Sevilla, Toledo, Saragossa, Granada. În fiecare din ele se încearcă în toate modurile posibile egalarea splendorilor Cordobei: se construiesc palate monumentale, se devoltă centre de cultură și stiluri specifice. Conducătorilor lor le lipsește însă puterea politică și, astfel, sosește momentul creștinilor, care încep să se extindă treptat din Asturia și Galicia către sud, până când, în 1085, cuceresc Toledo.

Almoravizii și Almohazii

Înspăimântați după căderea Toledo-ului, conducătorii regatelor “taifas” cer ajutorul Almoravizilor, dinastie în plină ascensiune din Nordul Africii, etnic mai mult berberi decât arabi. Aceștia, veniți “în ajutor”, cuceresc rapid al-Andalus și, revoltați de luxul și opulența locului,  încearcă să impună noi standarde culturale și religioase, mult mai austere. Monumentele și îmbrăcămintea lor din perioada târzie sugerează însă că în cele din urmă au cedat și ei tentației modului de viață specific ținutului al-Andalus. Din păcate însă, fanatismul lor religios a generat intense frământări și perioade de restriște pentru comunitățile de creștini și evrei care fuseseră parte integrantă a vieții fostului califat.

La începutul sec. XII Almoravizii sunt și ei răsturnați de o altă dinastie, din sudul Maghrebului, Almohazii. La jumătatea sec. XII aceștia ajung să stăpânească Sevilla, Cordoba, Badajoz și Almeria, stabilindu-și capitala la Sevilla. Sunt și mai stricți decât Almoravizii în plan cultural și religios. În vremea lor au loc persecuții ale creștinilor și evreilor și spiritul multicultural specific Convivenciei pălește. Marea Moschee din Sevilla a fost reprezentativă pentru stilul lor arhitectural.

Creștinii continuă însă să preseze dinspre nord și Almohazii sunt înfrânți de armatele Castiliei și Aragonului în 1212 în Bătălia de la Las Navas de Tolosa, moment de cotitură în desfășurarea Reconquistei spaniole. Ulterior, ce a mai rămas din ținutul stăpânit anterior de Almohazi se fragmentează în mici regate lipsite de putere care erau nevoite să plătească tribut creștinilor. Urmează căderea Cordobei în 1236 și a Sevillei în 1248. Mai departe, singura stăpânire arabă din Peninsula Iberică rămâne Granada.

Emiratul Granadei

Emiratul Granadei (Regatul Nasrid al Granadei) cuprindea provinciile Granada, Malaga și Almeria și fusese fondat de dinastia Nasrizilor în 1230. Din 1243 a fost vasal Coroanei Castiliei. Din punct de vedere cultural, continuă tradiția Almohazilor, dar ajunge la o bogăție și o varietate mai presus de aceștia. Formează alianțe cu Marinizii din Maghreb și reușește să mențină pentru încă două secole pacea cu regatul creștin. Din 1333, sub Yusuf I, Sultan al Granadei, Alhambra, o mică fortăreață a cărei construcție începuse în anul 889 pe ruinele unor fortificații romane, devine palat regal. În restul sec. XIV, următorii sultani se dedică decorării acestul splendid ultim edificiu al stăpânirii arabe în Peninsula Iberică.

În 1469, căsătoria dintre Ferdinand și Isabela unește regatele Castiliei și Aragonului, iar monarhii, în asentimentul absolut al papei de la Roma, doresc să-i alunge definitiv pe arabi din Peninsula Iberică. În 1491, după un război de 10 ani, purtat pe fondul unor lupte interne pentru succesiunea dinastiei Nasrizilor, monarhii catolici înving. Granada capitulează și ultimul ei conducător arab, Mohammed al XII-lea, zis Boabdil, este expulzat în Maghreb în 1492. Ferdinand și Isabela, în splendide veșminte arabe, își iau în primire noua cucerire și își stabilesc reședința regală la Alhambra.

Un navigator pe nume Cristofor Columb, care bătuse până atunci zadarnic la porțile curților portugheză, venețiană și genoveză, pretinzând că este capabil să descopere o rută maritimă nouă către Indii, este în sfârșit luat în seamă.

Și iată-ne, după un periplu de șapte secole, în Plaza de Isabel la Catolica, unde îl contemplăm pe bravul genovez, care își oferă serviciile, îngenuncheat, reginei sale. Câteva străduțe mai încolo, catedrala Granadei se înalță falnică și trufașă, proclamând izbânda creștinilor. Alături, în Palacio de Madraza, la Alcaiceria sau la Corral del Carbon, minunate arabescuri șoptesc despre o glorie apusă și despre vremuri în care arabi, creștini și evrei aproape au reușit să conviețuiască respectându-se și învățând unii de la alții, dând astfel naștere împreună uneia dintre cele mai interesante și luminate epoci din istoria Europei.

Dar despre cine au fost oamenii care au trăit atunci pe aceste meleaguri, cum au trăit și ce au făcut ei, urmează altă poveste.