Alhambra
Sofisticată, dantelată și ușor nostalgică, Alhambra e un complex imens de palate și grădini, dar fiecare construcție luată în parte pare delicată, aproape diafană. Ceea ce mi-a rămas însă în memorie ca un element inedit și surprinzător este apa. Fântânile Alhambrei, în soarele de sfârșit de iunie, sunt ca o mână răcoroasă pe un obraz înfierbântat. Curțile interioare, intime și umbroase, sunt cotropite de verdeață și străbătute de un sistem complicat de canale cu apă limpede, curgătoare. Grădinile se întind cât vezi cu ochii, fiecare altfel, cu trandafiri, cu chiparoși, cu magnolii gigante, cu nelipsiții leandri, dar magia apei te urmează peste tot, obligându-te să-i percepi și să-i apreciezi în fiecare moment rolul vital. La Alhambra, apa nu este doar râul sau lacul pe malul căruia e construit castelul, nu este doar bazinul care decorează curtea, ci este o componentă arhitecturală în sine, care își țese molcom propria poveste, completând și în același timp domolind furtuna de senzații care îți asaltează simțurile.
După cum probabil ați înțeles deja, blogul meu “de călătorie” a luat-o iar un pic pe lângă drumul principal, așa că o să vă las pe voi să “gugăliți” despre Palacio de Comares și Palacio de Leones, despre Patio de los Arrayanes, despre Generalife și Alcazaba, iar dacă doriți câteva mici ponturi despre cum o iei la stânga și dup-aia la dreapta, le găsiți pe pagina cu Informații practice despre Andaluzia.
Până una-alta, cum îi șade bine călătorului povestitor, eu m-am gândit să vă spun două povești. Una e legată direct de Alhambra, iar cealaltă se referă la arta islamică în sens mai larg.
Samuel ibn Nagrila și Fântâna Leilor
Prima poveste ne duce în secolul XI, în perioada imediat următoare destrămării Califatului Cordobei. În timpurile acelea a descins la Granada de la Cordoba (la distrugerea căreia dăduse o mână de ajutor) un vajnic domn berber pe nume Zawi ibn Ziri, fost general în armata califatului, și a întemeiat dinastia Zirizilor. El a înființat în anul 1013 Emiratul Granadei și s-a autoproclamat întâiul său emir. Granada propriu-zisă era pe atunci locuită în cea mai mare parte de evrei, motiv pentru care și era numită Gharnatat al-Yahud, “Granada evreilor”. Așa se face că, pentru a construi o așezare tipic islamică, a fost nevoie ca populația musulmană să fie translocată în masă din locul vechii cetăți vizigote numită Elvira, pe amplasamentul actual al orașului.
Inițial relația dintre Granada și Alhambra a fost asemănătoare cu cea dintre Paris și Versailles, Alhambra fiind orașul regal, adevărata capitală a emiratului. Iar începuturile orașului regal Alhambra se leagă de un personaj foarte interesant, despre care m-am gândit să vă povestesc azi, pe nume Samuel ibn Nagrila.
Descendent al unei familii de negustori evrei bogați din Cordoba, Ibn Nagrila a fost nevoit să se refugieze la Malaga în urma frământârilor din timpul războiului civil care a dus la sfârșitul califatului. De aici el ajunge în noul regat taifa al Granadei, unde datorită educației alese este angajat secretar al vizirului. La scurtă vreme, emirul descoperă cine era adevăratul autor al scrisorilor elegante și pline de elocință pe care vizirul pretindea că le scrie el însuși. Ca urmare, Ibn Nagrila devine ajutor de vizir și apoi, la 34 de ani, căpetenia comunității evreiești din Granada, motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de Samuel ha Nagid, “Prințul”. La următoarea luptă pentru succesiune în dinastia Zirizilor, Samuel mizează pe concurentul câștigător, susținându-l pe viitorul sultan Badis. După ce reușește să obțină tronul, acesta îl răsplătește numindu-l vizir și conducătorul armatei sale.
Exponent al educației cosmopolite primite la Cordoba, vorbitor fluent atât de arabă cât și de ebraică, preocupat de filosofie și mare poet, Ibn Nagrila a accedat, evreu fiind, la un rang neobișnuit de înalt în Spania musulmană. După unii, aprecierea de care s-a bucurat, dimpreună, probabil, cu puterea pe care a dobândit-o, au dus în cazul său la ignorarea regulilor Pactului lui Umar, tratatul care reglementa statutul “popoarelor protejate” (creștinii și evreii). Conform acestuia, non-musulmanii nu aveau voie să dețină funcții publice și nici să fie conducători militari. Alții însă spun că, așa cum se întâmplă mai întotdeauna, existau portițe care făceau posibile unele excepții. Una din ele era că subiecții erau absolviți de respectarea Pactului lui Umar și se puteau bucura de drepturi egale cu musulmanii dacă se înrolau în armată și luptau cot la cot cu aceștia.
De-o fi una, de-o fi alta, Samuel ibn Nagrila a fost probabil evreul cu cel mai înalt statut din toate timpurile în al-Andalus. Dorind să protejeze cartierul evreiesc existent pe coasta dealului al-Sabika, el a purces la reconstruirea vechii fortărețe cunoscută deja, din cauza cărămizilor din lut roșiatic din care era construită, ca al-Qala al-Hamra, “Castelul Roșu”. Pe locul actualei Alcazaba ibn Nagrila și-a înălțat propriul său palat, iar fiul său, Yusuf, se pare că a fost inițiatorul minunatelor grădini care împodobesc complexul. Astfel a prins contur primul oraș regal al emiratului Granadei.
Samuel ibn Nagrila a murit în jurul anului 1056, iar Yusuf i-a urmat în funcția de vizir, pe care a îndeplinit-o însă mai puțin de 10 ani, fiind ucis în timpul unei revolte a musulmanilor. Aceștia, nemulțumiți că evreii dobândiseră o influență mult prea mare în cadrul conducerii emiratului, s-au întors împotriva vizirului, iar revolta lor a culminat cu Masacrul de la Granada, din 1066, în urma căruia populația evreiască a fost decimată.
Alhambra, așa cum o cunoaștem astăzi, a fost în cea mai mare parte clădită pe ruinele palatelor din vremea lui Samuel ibn Nagrila începând cu vreo 200 de ani mai târziu, în timpul dinastiei Nasrizilor. Aceasta a fost întemeiată de Mohamed I ibn Nasr, cunoscut și sub numele de Ibn al-Ahmar, care a primit oarecum Granada ca răsplată pentru ajutorul acordat lui Ferdinand al III-lea de Castilia la cucerirea Cordobei, în 1236. Emiratul Granadei a rămas vasal coroanei Castiliei până în 1492, când dinastia Nasrizilor s-a sfârșit odată cu capitularea lui Mohamed al XI-lea, zis și Boabdil, care a predat orașul monarhilor catolici Ferdinand și Isabela.
O rămășiță a vechii Alhambre din vremea lui Samuel ibn Nagrila găsim în Patio de los Leones. Este vorba chiar despre fântâna de alabastru din centru și cei doisprezece lei care o susțin. Există o descriere exactă a fântânii făcută de poetul Ibn Gabirol în secolul XI, iar cei doisprezece lei se pare că reprezentau de fapt cele douăsprezece triburi ale lui Israel, fântâna fiind transferată pe locul unde se află în prezent din palatul vizirului Ibn Nagrila.
Astfel, Alhambra ni se înfățișează ca păstrătoare a memoriei stratificate a unor epoci foarte diverse, începând cu vremea zbuciumată de după căderea califatului, trecând prin perioada de înflorire a dinastiei Nasrizilor și sfârșind cu epoca monarhilor creștini. Unul din urmașii acestora, Carlos al V-lea, a trântit în mijlocul complexului enormul său palat renascentist (care, că veni vorba, adăpostește un muzeu al Alhambrei pe care nu trebuie să-l ratați!), dar nu s-a îndurat, totuși, să distrugă în totalitate minunatele palate și grădini rămase de la Nasrizi.
Despre arta islamică
Exceptând picturile de pe bolțile Sălii Regilor (Sala de los Reyes) și leii din Patio de los Leones despre care tocmai am făcut vorbire, veți găsi puține elemente de artă figurativă în Alhambra. Motivul e că, deși Coranul nu interzice nicăieri explicit reprezentările care înfățișează oameni sau animale, tradiția orală islamică recomandă evitarea lor de teama păcatului idolatriei, având în vedere că singurul demn de a fi venerat era Allah. De asemenea, exista credința că acela care pictează figuri ale unor ființe vii va fi dator să le dea un suflet în ziua învierii morților și, nefiind capabil, întrucât acest prerogativ îi aparține exclusiv lui Dumnezeu, va fi de-a pururi blestemat.
Prin urmare, deși în colecțiile particulare au existat totuși numeroase reprezentări figurative al căror scop era legat în principal de nararea unor istorii, arta islamică, mai ales cea religioasă, s-a dezvoltat pe baza unor elemente non-figurative. Aceste elemente sunt modelele geometrice repetitive, arabescurile și caligrafia islamică.
Deși reprezentarea modelelor geometrice repetitive își are sursa în antichitatea târzie, acestea putând fi regăsite atât la greci și romani, cât și la sasanizii din Iran, se poate spune că ea a atins apogeul în arta islamică. Artiștii islamici au elaborat, pe baza elementelor cheie din tradiția clasică, succesiuni de forme înlănțuite care dau naștere unor pattern-uri extrem de complexe, cel mai probabil având aportul intelectual al matematicienilor și astronomilor vremii. În afară de rolul decorativ, se pare că acestea erau destinate a fi un instrument de purificare a minții și sufletului, adevărate ferestre către infinit menite să creeze punți spre o dimensiune spirituală. Fie că împodobesc stucatura care acoperă pereții, plăcuțele de faianță sau stalactitele de forma fagurilor de miere care boltesc tavanele, modelele geometrice repetitive subjugă ochiul privitorului, care devine absorbit de descifrarea tiparelor folosite și astfel participant direct la opera de artă. Impactul luminii filtrate de ferestrele bogat ornamentate, uneori cu vitralii colorate, adaugă o notă dinamică elementelor statice, făcând materia să pară aproape fluidă.
Intricate cu modelele geometrice sunt reprezentările vegetale numite arabescuri. Acestea sunt, de asemenea, repetitive și ilustrează flori, frunze și lujeri de plante care fac trimitere la Grădina Paradisului. Dacă modelele geometrice reprezintă lumea fizică, cu pătratul ilustrând echilibrul perfect al celor patru elemente (pămănt, aer, foc și apă), cele vegetale zugrăvesc partea feminină, dătătoare de viață, a naturii.
Toate cele descrise mai sus se îmbină armonios cu cel mai respectat element din arta islamică – caligrafia. Transmiterea revelațiilor Profetului Mohamed de către Dumnezeu însuși s-a făcut în limba arabă, iar scrierea arabă s-a pretat la infinite posibilități de ornamentare. În plus, cuvântul scris are în Islam și o conotație talismanică, anumite cuvinte (de exemplu numele lui Allah) sau pasaje inscripționate pe un obiect având darul de a-l proteja pe posesorul acestuia. Există două stiluri principale în caligrafia arabă: stilul kufic, în care literele au formă angulară, și stilul naskhi, mai flexibil, cu litere rotunjite. Perioada Nasridă coincide cu a patra și ultima fază a dezvoltării caligrafiei islamice, în care aceasta a atins apogeul, fiind omniprezentă în reprezentările artistice de orice tip. Pe lângă motto-ul dinastiei Nasride, “Allah e singurul învingător”, care împodobește palatele de la Alhambra și Generalife, poeții Alhambrei au transformat pereții în adevărate cărți de poeme, deschise în fața eternității, în care sălile, camerele și fântânile recită poezii prin care își explică, la persoana întâi, semnificațiile.
Cu cele patru elemente principale ale artei islamice – modelele geometrice, arabescurile, caligrafia islamică și arta figurativă – am încălecat pe-o șa și v-am spus a doua poveste, pe care poate o să v-o amintiți atunci când veți trece prin sălile și grădinile Alhambrei și care, cine știe, poate chiar o să vă facă să le vedeți cu alți ochi. Cu sau fără aceste povești însă, ceea ce îți lasă Alhambra în suflet este o atmosferă magică, un ceva nedeslușit, melancolic și duios, care persistă și revine în amintire, făcându-te inevitabil să îți dorești să o revezi. Să te întorci cândva, poate în alt timp, poate în alt anotimp, și să zăbovești mai mult prin palatele și grădinile ei, descoperind mereu sensuri și senzații noi și minunându-te de magia argintată a apei care te urmărește peste tot.
