Lisabona – poartă de evadare din Europa

Altădată sat de pescari aflat în afara Lisabonei, Belém-ul s-a transformat astăzi într-unul din cartierele ei, atrăgând cohorte de turiști care doresc să vadă Mănăstirea Jeronimos, faimosul Turn din Belém și Monumentul Descoperirilor. Din fericire, eu le-am văzut data trecută când am fost la Lisabona, așa că acum am putut să evit aglomerația din inima sezonului și să îmi îndrept atenția către un alt obiectiv al Belém-ului. E vorba despre Museu Coleção Berardo, care găzduiește colecția de artă modernă și contemporană cu același nume.

Deși se laudă că este cel mai vizitat muzeu din Lisabona și, într-adevăr, era multă lume, Muzeul Berardo nu este unul dintre muzeele cele mai prietenoase cu publicul pe care le-am văzut. Rău îmi pare că trebuie să-i critic, dar nu e nicăieri o bancă pe care să te așezi, astfel încât la un moment dat, în condițiile în care eu am reușit să parcurg două din cele trei etaje în patru ore, cu greu te mai țin picioarele! Nu au cafeteria și nu te lasă nici măcar cu o sticlă cu apă, că strici exponatele. Nu ai voie cu rucsac (al meu e cât o poșetă mică, dar a trebuit să respectăm regulile) – ai voie cu o desagă cât China în spinare, dar NU cu rucsac. Ok, ce să fac, m-am conformat, arta cere sacrificii!!

Acum, lăsând critica deoparte, dacă sunteți amatori de artă modernă și contemporană, vă recomand muzeul din tot sufletul, cu pontul aferent: nu umblați ca mine până nu mai puteți, în speranța că apare, totuși, vreun loc unde să vă odihniți. Nu apare. Așadar, când ați terminat un etaj, în loc să urcați la următorul, coborâți pur și simplu la parter și odihniți-vă un pic. În felul ăsta fragmentați vizita și nu vă dor picioarele așa de tare!

• 

• 

• 

Dar să încercăm să ne apropiem de subiect, în loc să ne îndepărtăm de el. Cum străbăteam eu așa Muzeul Berardo, când am ajuns pe la dadaiști și pe la suprarealiști mi-am amintit niște povești interesante și m-am gândit să folosesc această vizită ca pretext ca să vi le spun. Apoi mi-am dat seama că n-am nevoie de pretexte, pentru că de fapt poveștile astea sunt nu doar despre acest muzeu, ci și despre multe alte muzee de artă din lume. Ele îi au însă ca eroi principali nu pe niște artiști, ci pe doi oameni care au făcut ca aceste muzee să poată exista, dimpreună cu multe alte opere din toate domeniile artistice. De asemenea, acestor doi oameni le-au datorat viața câteva mii de refugiați care încercau să se salveze din calea nazismului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Numele lor sunt Aristides de Sousa Mendes și Varian Fry.

Portugalia în Al Doilea Război Mondial

Ca să ne facem o idee despre vremurile în care au trăit și au acționat personajele noastre, o să vă relatez cât și cum mă pricep despre o bucățică din istoria Portugaliei și a orașului Lisabona, rugându-i pe prietenii mei specialiști în istorie să îmi ierte eventualele stângăcii amatoristice!

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Portugalia era condusă de António de Oliveira Salazar. Acesta fondase Estado Novo, o dictatură care avea să reziste până la Revoluția Garoafelor din 1974. În ciuda orientării sale de extremă dreaptă, Salazar nu îl avea deloc la inimă pe Hitler, dar îl prefera amenințării extinderii comunismului. Pe de altă parte, la momentul izbucnirii războiului, Portugalia avea cu Marea Britanie o alianță veche de 600 de ani. Prevalându-se de faptul că britanicii nu ceruseră ajutorul Portugaliei la intrarea în război, doutor Salazar declară neutralitatea Portugaliei și în următorii ani, până la terminarea războiului, va executa un complicat dans pe sârmă ca să o mențină.

În 1940, în timp ce armata germană se apropia de Paris, între 6 și 10 milioane de oameni au luat calea pribegiei, încercând să scape din calea ocupației. Mulți erau evrei, alții erau germani sau de alte nații, dar cu toții erau împotriva regimului fascist. Iar Portugalia, în speță Lisabona, rămăsese, odată cu extinderea teritoriilor ocupate de nemți, singura poartă prin care se mai putea evada din Europa. Așa se face că prin Lisabona au trecut, între anii 1940-1942, un număr estimat între câteva sute de mii și un milion de refugiați – enorm de mulți oameni având în vedere faptul că întreaga populația a Portugaliei număra pe atunci cu totul vreo 6 milioane.

Nu era însă deloc lucru ușor să evadezi prin Portugalia. Aveai nevoie de o viză de tranzit care, în urma Circularei 14 emisă de Salazar către consulatele portugheze, nu mai putea fi acordată decât celor care aveau fie o viză valabilă a statului spre care călătoreau, fie bilete de avion sau vapor către destinația respectivă. Rămâneau deci două căi: fie să obții aceste documente, fie să recurgi la calea ilegală și să faci rost de un pașaport fals.

Aristides de Sousa Mendes

În perioada respectivă, Aristides de Sousa Mendes era consulul Portugaliei la Bordeaux, iar Bordeaux-ul era pur și simplu invadat de refugiații care încercau să treacă prin sudul Franței în Spania și mai departe, în Portugalia. După emiterea Circularei 14, de Sousa Mendes mai călcase strâmb de câteva ori, eliberând vize de tranzit care încălcau regulile și documente false de călătorie, și primise chiar un avertisment scris cu privire la aceste activități. Consulatul era însă asaltat de cereri și în ziua de 17 iunie 1940, când mareșalul Petain anunța la radio capitularea Franței, de Sousa Mendes decide, asumându-și toate riscurile, să înceapă eliberarea vizelor către toți cetățenii care le solicitau, indiferent de naționalitate, rasă sau religie. „Mai bine să fiu de partea lui Dumnezeu și împotriva oamenilor, decât să fiu de partea oamenilor și împotriva lui Dumnezeu” – a explicat el mai târziu.

În următoarele zile, ajutat de soția sa, doi dintre fii săi, unii secretari ai ambasadei și câțiva refugiați, de Sousa Mendes emite vize de tranzit într-o frenezie tuturor celor care le cereau, până în 26 iunie când Salazar, scandalizat, îl recheamă în patrie. Se întoarce în Portugalia pe 8 iulie, continuând să emită vize de pe drum!! Este pedepsit la sosire – destituit și cu salariul redus la jumătate pentru un an de zile, dar i se permite totuși să rămână în diplomație. Ulterior este “pensionat”, dar cu o pensie destul de generoasă pe care o primește până la sfârșitul vieții sale.

Nu se cunoaște exact numărul vizelor emise în acele zile de Aristides de Sousa Mendes. Unii zic că a fost vorba de mii, alții, de zeci de mii. Printre cei care au beneficiat de ele s-au numărat Salvador Dali și soția sa Gala, Helene de Beauvoir, pictoriță, sora scriitoarei Simone de Beauvoir și mulți alții – actori, pictori, scriitori, politicieni, lideri religioși.

Varian Fry

Celălalt personaj despre care voiam să vă povestesc este Varian Fry. Acesta a fost un jurnalist american, vorbitor al mai multor limbi străine și absolvent al Universității Harvard. Fry a vizitat Germania în anul 1935 și a fost oripilat de tratamentul brutal aplicat evreilor. Reîntors în SUA, a intrat în legătură cu anumiți refugiați de război și a aflat că germanii aveau o “listă neagră” cu personalități de marcă ale intelectualității europene, opozanți ai regimului fascist. Se ajunge repede la concluzia că pentru acești oameni evadarea era imposibilă în lipsa unui ajutor din exterior. Prin urmare, se înființează un organism numit Emergency Rescue Committee, se strâng fonduri, iar apoi se ia hotărârea de a trimite pe cineva la fața locului pentru a mijloci obținerea documentelor necesare pentru extragerea celor de pe listă din zona de pericol.

Persoana desemnată pentru această misiune este Varian Fry, jurnalistul pe atunci în vârstă de 32 de ani, care ajunge la Lisabona în august 1940. Cu el călătoresc, în secret, o listă cu 200 de nume ale unor oameni care erau considerați în pericol iminent de a fi arestați de Gestapo și 3000 de dolari ascunși sub pantaloni, lipiți cu bandă de un picior.

În cursul următorului an, Fry dă dovadă de o perseverență extraordinară, folosind toate căile posibile, legale sau ilegale, pentru a-i trimite pe refugiați la Lisabona. Stabilindu-și cartierul general la Marsilia, apelează la orice mijloc pentru a-și atinge scopul, inclusiv pașapoarte false și trecerea clandestină a refugiaților din Franța în Spania, peste Pirinei. Pentru câteva luni a închiriat chiar o vilă la marginea Marsiliei, numită Villa Air Bel, în care a adăpostit o mulțime de celebrități până când le-au fost rezolvate documentele de tranzit. În cele din urmă, e forțat să părăsească Franța și să se întoarcă în Statele Unite în septembrie 1941.

Peste 3000 de oameni au fost ajutați astfel să se salveze și să emigreze în Statele Unite sau în America de Sud, printre ei numărându-se Max Ernst, Victor Brauner, Andre Breton, Oscar Dominguez, Marcel Duchamp, Marc Chagall, Hannah Arendt, Lion Feuchtwanger, Claude Levi-Strauss, Victor Serge, Remedios Varo și mulți alții.

Picturile unora dintre ei le-am admirat ieri la Muzeul Berardo. Povestea multor muzee de artă din lume e povestea lor, niște fugari prigoniți în numele unei ideologii și salvați de niște eroi mai puțin cunoscuți, care i-au ajutat să scape prin Lisabona, ultima poartă de evadare din Europa ocupată de fasciști.

Despre Museu Coleção Berardo puteți găsi mai multe informații aici și aici.