Devoțiune și caritate – frățiile laice ale Spaniei

Au apărut de nicăieri, în seara molcomă de octombrie în care părea că nu se petrece mare lucru. Ajunsesem la Málaga cu o zi înainte și mă mai rătăceam încă pe străduțele orașului vechi, pe care încercam să îl descopăr pas cu pas. Aflasem târziu că era Ziua Națională a Spaniei și când am auzit muzică, primul gând mi-a fost că se întâmpla ceva legat de asta. Am dat fuga, împreună cu alți curioși, către Plaza de la Constitución, de unde părea să vină toată agitația. Imediat după colț, am dat nas în nas cu cortegiul și un fel de car alegoric enorm (am aflat apoi că nu era dintre cele mai mari) ni s-a înfățișat în toată strălucirea, luminat de zeci de lumânări, purtând o Fecioară îndurerată, înduioșătoare prin expresivitatea ei. Am privit-o fascinată cum se legăna în ritmul muzicii și al pașilor celor care o purtau pe umeri, cu lacrimi scăldându-i obrajii, tragică și maiestuoasă.

M-am ținut o oră, poate două, după cortegiul care umplea străzile cu miros de tămâie și care mă atrăgea pe urmele lui ca un magnet. Am încercat să aflu ce era procesiunea aceea, dar cei care vorbeau engleză nu știau, iar de la localnici am reușit să înțeleg doar că era sărbătoarea “de la Virgen de la Soledad”. În mod evident, era vorba despre o reprezentare a Fecioarei Maria, dar ce era cu această Fecioară a Singurătății? Și ce era cu procesiunea asta care pe mine, în ignoranța mea, mă ducea cumva cu gândul mai degrabă la țările catolice ale Americii de Sud?

Am dezlegat misterul mai târziu, acasă, plimbându-mă pe internet de pe un site pe altul, până când mi-am lămurit ce văzusem. Fusese o procesiune a Frăției Vinarilor din Málaga. Această frăție a fost înființată în anul 1615 de către breasla vinarilor, iar din 1643 este înscrisă ca frăție participantă la procesiunile din Săptămâna Mare. Cele două imagini pe care frăția le prezintă în aceste procesiuni sunt “Nuestro Padre Jesús Nazareno de Viñeros” și “Nuestra Señora del Traspaso y Soledad de Viñeros”. Procesiunea pe care am văzut-o eu celebra 50 de ani de la binecuvântarea imaginii Fecioarei Durerii și Singurătății, statueta cu care frăția defilează în procesiuni în prezent, realizată de Francisco Buiza.

Frățiile laice ale Spaniei

Am mai aflat apoi că aceste frății sau confrerii din Spania sunt asociații laice care au început să se formeze în jurul parohiilor catolice încă din secolele XII-XIII. Sunt numite hermandades sau cofradías și își au originea, pe de o parte, în vechile bresle medievale, iar pe de alta, într-un soi de miliții (vigilantes) care au fost compuse din cetățeni de rând, uneori pentru menținerea ordinii, alteori pentru susținerea unor drepturi în fața seniorilor locului. Activitatea lor a avut și a menținut de-a lungul timpului atât o componentă caritabilă, cât și o componentă devoțională. Caritatea era, de altfel, o parte importantă a rațiunii existenței confreriilor, fiind orientată nu numai către propriii membri, ci și către restul populației orașului.

Ocazional, frățiile posedau anumite bunuri, cum ar fi case sau proprietăți rurale care reprezentau surse de venit, dar în general se bazau pe donații. Banii erau folosiți pentru întrajutorarea confraților în caz de boală sau sărăcie. De asemenea, confreriile funcționau ca adevărate societăți de îngropăciune, asigurând înmormântarea membrilor – era stabilită suma necesară pentru înmormântare, numărul de lumânări, numărul de membri care asigurau priveghiul, erau plătite pânza în care era înfășurat trupul, locul de veci și transportul, dacă decesul se producea în afara orașului.

Unele confrerii au înființat spitale, mai ales pentru săraci, în general mici așezăminte în care încăpeau 10-20 de paturi, de mai multe tipuri: pentru boli contagioase (lazarete), pentru nou-născuți, pentru bătrâni, pentru bolnavi cronici. Aceste spitale erau deservite de o echipă din care făceau parte un preot, un doctor, un farmacist și membri ai confreriei care lucrau ca voluntari. Doctorii aveau obligația de a face vizita medicală de două ori pe zi, chirurgii aplicau tratamente o dată pe zi, farmaciștii stabileau ce aveau voie să mănânce bolnavii, preparau prescripțiile și aveau grijă ca acestea să fie administrate, iar preotul sau un călugăr avea rolul de secretar, înregistrând internările și decesele.

Tot confreriile aveau grijă de văduve și orfani, asigurau dota pentru fetele orfane și le găseau soți potriviți, îi vizitau pe cei din închisori și le ofereau asistență religioasă. Unele s-au implicat în construirea de biserici, drumuri sau poduri – de exemplu pe Camino de Santiago. După cum spuneam, au existat și confrerii militare, care se ocupau temporar cu menținerea sau restabilirea ordinii și ocazional cu răscumpărarea creștinilor căzuți prizonieri la musulmani, cum au fost cele înființate de-a lungul granițelor Regatului Nasrid al Granadei.

Procesiunile religioase în Spania

Primele procesiuni religioase creștine au avut loc în Spania începând din secolul IV, când sunt menționate procesiuni cu ramuri verzi de Florii și procesiuni ale crucii în Vinerea Mare. Mai târziu, la Toledo, o relicvă din lemnul crucii a fost transferată, tot în Vinerea Mare, de la o biserică la alta și înapoi, cu mare solemnitate. Abia în secolul X imaginea lui Christos vine să spună într-un mod mai accesibil povestea Patimilor. Din secolul XIII, începând cu Sfântul Francisc de Assisi, natura umană a lui Christos începe să capete importanță, iar misticismul și devoțiunea sunt practicate de călugării franciscani și dominicani, care privesc cu reverență Patimile și le comemorează.

Primele procesiuni din Andaluzia sunt menționate în secolul XV, desfășurându-se adesea cu un simplu crucifix purtat în mână și o tobă care dicta ritmul pașilor. Ulterior obiceiul se extinde în întreaga Spanie. Statuetele purtate în procesiune, numite imágenes, cunosc vârsta de aur începând cu secolul XVI, în special după ce Conciliul de la Trent (1545-1563), care promova mișcarea de contra-reformă, stabilește că imaginile lui Isus Christos, ale Fecioarei Maria și ale sfinților trebuie venerate nu pentru valoarea intrinsecă a obiectelor, ci pentru valoarea figurilor divine pe care acestea le reprezintă. Din acest motiv, aceste obiecte (statuete, icoane) trebuie onorate și păstrate. Totodată, prin intermediul imaginilor scoase în procesiune liturghia era ilustrată celor mulți, care nu aveau acces la ea în biserică, fie din cauza distanțelor, fie din cauză că nu înțelegeau limba latină. Se creează în perioada respectivă adevărate școli și curente de imagerie – de exemplu Școala Castiliană, cu Alonso Berruguete (stil renascentist) și Gregorio Fernández (stil baroc), și Școala Andaluză, cu Juan Martínez Montañés (stil renascentist și baroc) și Pedro de Mena și Alonso Cano (stil baroc).

În final, au rezultat procesiunile din Săptămâna Mare așa cum se desfășoară și astăzi, începând din Duminica Floriilor și continuând până în Duminica Paștilor, cele mai importante având loc în Joia și în Vinerea Mare. Fiecare frăție se dedică unei anumite secvențe, astfel încât în cadrul procesiunii ele vor forma o succesiune de scene care spun povestea patimilor și a răstignirii lui Christos. Frățiile au câte două care sau tronuri – unul cu imaginea lui Christos (paso de Cristo) și unul cu imaginea Fecioarei Maria (paso de María). Statuetele au fost realizate inițial din lemn sau porțelan. Unele sunt vechi de sute de ani și sunt considerate adevărate capodopere artistice.

La origine, frățiile au fost înființate după diverse criterii: profesionale (negustori, marinari, brutari, magistrați, vinari, etc); sociale (nobili, studenți); sau etnice (negri, mulatri, țigani). Fiecare frăție are în frunte un “Hermano Mayor”, ales o dată la patru ani. Pentru a putea participa la procesiunea din Săptămâna Mare, se organizează strângeri de fonduri cu luni de zile înainte. Membrii care sunt implicați direct au roluri precise și costume specifice. De altfel, costumele sunt unul din cele patru elemente de identitate ale frăției, celelalte trei fiind emblema, steagul sau praporul și imaginea reprezentată de statueta purtată în procesiune.

Procesiunea este deschisă de o cruce călăuzitoare (cruz de guía), după care urmează acolytes, ajutoarele de altar, care poartă lumânările. Mai departe vin nazarenos, penitenții, și tronurile (pasos sau tronos), purtate pe umeri de portadores. În urmă sunt orchestrele și uneori, monaguillos, copii care împart dulciuri altor copii din mulțimea de privitori.

Nazarenos – penitenții

Penitenții (nazarenos) poartă pălării conice numite capirote, prevăzute cu măști care le acoperă complet fața. În Evul Mediu, penitența a început să fie practicată dinainte de anul 1000, având drept scop iertarea păcatelor. Epidemiile, calamitățile, crizele sociale și economice au întărit credința în posibilitatea de a influența intervenția divină. În secolele XIII-XIV, în timpul epidemiei de ciumă, mișcarea flagelanților, penitenți care se autoflagelau, a luat o asemenea amploare încât în final a fost interzisă, iar participanții au fost declarați eretici de către papalitate. Se pare că flagelanții au început să poarte pălăria conică cu mască pentru a-și ascunde identitatea. Inchiziția Spaniolă a impus-o apoi ereticilor, în semn de umilire publică, fiind confecționată din hârtie și vopsită în diferite culori – de exemplu, condamnații la ardere pe rug purtau capirotes de culoare roșie. Pălăria conică în general are o istorie mai lungă, fiind purtată încă din Roma Antică de sclavii eliberați ca însemn al noului lor statut. Mai departe, ea a împodobit creștetele vrăjitorilor, ale idioților, ale bufonilor, dar și ale nobililor din secolul XV în Franța, ca semn al rangului lor superior.

Frățiile au adoptat capirote în procesiune ca semn al penitenței voluntare și al efortului de a fi, prin penitență, mai aproape de Dumnezeu. Aceste pălării pot să aibă pâna la 1,5 metri înălțime și, după unii, vârful lor sugerează apropierea de cer. Masca semnifică modestia fratelui care, în rând cu ceilalți nazarenos, își ascunde identitatea, fără a ieși prin nimic în evidență, gestul său de penitență fiind cunoscut astfel doar de Dumnezeu. Un personaj nelipsit la procesiunile din Săptămâna Mare la Málaga este unul din fiii orașului, Antonio Banderas, care participă an de an împreună cu membrii frăției din parohia sa. El a afirmat că postura de nazareno îi permite să mărșăluiască în rând cu toți ceilalți participanți, bucurându-se pentru câteva ore de anonimat .

Când turiștii au început să invadeze Andaluzia ca să vadă procesiunile din Săptămâna Mare, a fost confuzie maximă în ceea ce privește pălăriile capirotes, pe care mulți dintre ei le asociau cu Ku Klux Klan-ul. După cum unii dintre cititori știu, acesta a fost un grup extremist din SUA, deosebit de brutal, format după Războiul Civil, care susținea supremația rasei albe asupra celei negre. Ei purtau robe și glugi conice albe, având cel mai probabil intenția de a se înfățișa ca niște stafii menite să îi sperie pe afro-americani. Uniforma respectivă a apărut în anii ’20, în timpul celui de-al doilea val de violențe al mișcării, care fusese interzisă din 1870 prin legislație federală. Se pare că uniforma a fost inspirată de un film numit “Birth of a Nation”, în care membrii KKK din primul val apăreau astfel înveșmântați, iar masca a fost adoptată pentru ca aceștia să nu poată fi identificați. Dacă uniformele din film au fost sau nu inspirate de penitenții medievali, nu se știe. Ceea ce este însă clar e că Ku Klux Klan-ul nu are nicio legătură cu procesiunile religioase din Spania, motiv pentru care comercianții care vindeau turiștilor micile statuete tradiționale reprezentând nazarenos au început să pună sub rafturi pancarte pe care scria: “Spanish tradition, not KKK!!!”

¡Costalero quiero ser!

O altă categorie de membri de o importanță deosebită în procesiune sunt cei care poartă pe umeri tronul, numiți portadores sau costaleros, care înseamnă hamal, pentru că în vremurile de demult pentru trebușoara asta erau angajați hamali din port. Un tron poate să ajungă la o greutate de cinci tone și este purtat de până la 250 de oameni. Fiecare cară o greutate de 20-40 kg și împreună se antrenează tot anul pentru asta, făcând exerciții cu blocuri de beton. În medie o procesiune durează 8 ore, dar în unele orașe rutele includ și o oprire la catedrală, rezultând procesiuni care se pot întinde până la 12 ore. Costaleros care se găsesc sub tron sunt înlocuiți periodic, pentru a se preveni accidentările, dar chiar și așa, în perioada respectivă există în spitale unități speciale care se ocupă cu tratarea leziunilor cauzate. De curând, unele tronuri au fost dotate cu defibrilatoare iar confreriile au organizat, cu ajutorul Colegiului Medicilor spaniol, cursuri de resuscitare și prim ajutor pentru a putea gestiona eventuale urgențe medicale care pot apărea în rândul participanților la procesiune sau al privitorilor.

Un lider de grup (capataz) dirijează mișcările echipei de costaleros, dificile pe străzile pavate cu piatră cubică, printre mulțimile curioase, rezultând o coeziune și o coordonare remarcabile. Adesea oamenii cer unui costalero să se roage pentru o anumită problemă în timp ce poartă carul procesional. Unii membri ai frăției așteaptă 10-15 ani pentru a deveni costaleros, iar avansarea în rang în cadrul frăției din care face parte este unul dintre cele mai mari onoruri pentru un andaluz.

Tradiție și datorie

În Málaga procesiunea din Săptămâna Mare are loc de peste 500 de ani și are un aer aparte, cu multă muzică și zgomot în loc de tăcere și meditație. Adesea din stradă sau de la balcoane se aud saetas, cântece spontane în ritm de flamenco. . Există 43 de frății în Málaga, în timp ce Sevilla, epicentrul procesiunilor din Semana Santa, se laudă cu 60, în Valencia sunt 28, iar în Cordoba 37. Anual, procesiunile din Săptămâna Mare atrag numai în Màlaga peste 5 milioane de turiști. Din anii ’70 au început să apară confrerii noi, iar unele vechi și uitate au fost revitalizate de către tineri. În ultimul timp, frățiile au început să includă și femei, care în prezent reprezintă aproximativ 40% din membri.

De-a lungul istoriei, confreriile au trecut prin numeroase crize, uneori declanșate chiar de tentativele ierarhiei ecleziastice de a le controla și de a le stabili regulile, alteori de războaie, cum s-a întâmplat în timpul Războiului de Independență al Spaniei. Chiar în secolul XX, în timpul Războiului Civil și după Conciliul Vatican II, existența frățiilor a fost pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, ele au continuat să existe până în zilele noastre, demonstrând convingerile profunde ale membrilor lor precum și o sensibilitate artistică aparte, ce diferențiază Spania de alte popoare creștine.

Nu știu cum o fi la procesiunile din Săptămâna Mare și probabil nici nu voi afla, căci evenimentele care atrag milioane de turiști nu sunt tocmai pe gustul meu. Dar mă consider norocoasă că am fost martoră, absolut întâmplător, la această procesiune a Frăției Vinarilor de la Málaga, care nu numai că m-a fascinat prin spectacolul plin de solemnitate, dar mi-a oferit prilejul să aflu mai multe despre o altă bucățică din istoria și cultura Spaniei, precum și despre unele particularități ale societății andaluze. Și, cum am ajuns să îndrăgesc această țară tot mai mult pe măsură ce o cunosc, mă gândesc că nu e exclus să mai zăbovesc pe aici vreo câteva vacanțe…