Poveste swahili

“De ce vrei să te întorci în Zanzibar?” – m-a întrebat, în urmă cu câteva zile, o bună prietenă. …Și am stat să mă gândesc – chiar, de ce? E adevărat că sunt tentată să spun că e cel mai frumos loc în care am fost până acum. Dar știu că e mult mai mult decât atât, pentru că să compari peisajele, la fel de superbe, ale zonei temperate cu pădurea ecuatorială sau cu un răsărit de soare deasupra Oceanului Indian e ca și cum ai compara mere cu pere. De fapt, ceea ce mă încântă, de fiecare dată când descopăr un loc nou, e tocmai diversitatea minunatei planete Pământ și a locuitorilor ei. De unde, atunci, efectul aproape intoxicant pe care insula asta l-a avut asupra mea, chemându-mă cu îndârjire înapoi?

Nu știu să spun dacă atmosfera ei, care mi-a pătruns adânc în suflet, e specifică continentului african, pentru că acesta a fost primul meu contact cu Africa. Nu știu nici dacă senzația de întoarcere la o matcă primordială, în care nu ți-e cald, nu ți-e frig, te răsfeți în fiecare zi cu fructe culese direct din copac, iar privirea ți-e desfătată de un amestec aproape halucinant de lumină și culoare e legată de felul în care ne reprezentăm Grădina Paradisului. Ce e clar e că, cel puțin la momentul acesta din an, întoarcerea din Zanzibar în toamna târzie de acasă e ca trecerea bruscă dintr-un film color într-unul alb-negru. Ba mai mult, având în vedere ritmul “pole-pole” (“încet-încet”) al vieții de acolo, pare că filmul acesta alb-negru datează din perioada de început a cinematografiei, căci totul se mișcă prea repede și cumva nefiresc.
Desigur, ritmul face muzica și în viața oamenilor, și în Zanzibar parcă mai mult decât oriunde. E ca și cum răsăritul, apusul, fluxul și refluxul te conduc înapoi la un dans străvechi pe care l-ai uitat de mult, dar care totuși e atât de familiar ființei tale, poate din altă viață, sau din zvâcnirile genetice ale unei vreunei Eve care și-a legănat copiii pe meleaguri exact ca acestea. Ziua și noaptea stau spate în spate, egale ca sculpturile lui Michelangelo, iar oceanul se răstoarnă mereu către nisipul alb din care mușcă, puțin câte puțin. Briza călduță îți fâlfâie pe obraji și face să vibreze frunzele palmierilor. Pescarii se adună pe mal și viața prinde să curgă odată cu primele vele întinse sub vânt.

Vânturile astea au scris literalmente istoria Zanzibarului, ca și pe a întregii coaste a Africii de Est. Ele au umflat pânzele corăbiilor tradiționale, numite dhow, care timp de milenii au conectat continentele ce mărginesc Oceanul Indian – Africa și Asia. Cel care bate acum, din noiembrie până în februarie, se numește kaskazi sau musonul de nord-est. El aducea negustorii din Arabia, Persia și India, încărcați cu mirodenii, covoare, mătăsuri și porțelanuri, unele provenite tocmai din China. Celălalt vânt musonic, numit kusi, bate dinspre sud-vest din iunie până în septembrie. El trimitea corăbiile înapoi ticsite cu fildeș, nuci de cocos, lemn de mangrove, carapace de țestoase și uneori sclavi, capturați în interiorul continentului african. Aceste rute comerciale au clădit și modelat de-a lungul mileniilor cultura swahili, care înglobează atât identitatea Zanzibarului, cât și a unei fâșii de coastă de aproximativ 3000 de kilometri ce se întinde din Somalia, în nord, până în Mozambic, în sud.
Dar ce e cu acești swahili, cine sunt ei? Vor fi fost, poate, ceva “sălbatici” care dansau în jurul focului, pe jumătate goi, în răpăitul tobelor? …Nu chiar, doar mintea noastră tinde să facă apel la stereotipuri și să încadreze repede într-o categorie cunoscută tot ce e mai puțin cunoscut. Însă, dacă tot suntem înclinați să-i privim pe swahili din perspectiva noastră “occidentală”, e interesant să vedem cum i-au cunoscut primii europeni.

Când au ajuns pe coasta Africii de Est, în martie 1498, portughezii de pe cele patru caravele ale lui Vasco da Gama erau într-o stare deplorabilă. Plecaseră în urmă cu opt luni de la Lisabona, hotărâți să descopere o nouă rută maritimă spre India, după ce compatriotul lor, Bartolomeu Dias, demonstrase că Africa putea fi ocolită pe la sud. Se lăsaseră purtați în ape complet necunoscute până în mijlocul Atlanticului pentru a fi duși de vânturi înapoi către Capul Bunei Speranțe, îl înconjuraseră și apoi urmaseră coasta africană către nord, depășind în cele din urmă punctul din care Dias fusese nevoit să facă cale întoarsă. Mai departe, hărțile maritime lipseau cu desăvârșire. După cum era de așteptat în această epocă a explorărilor, se confruntaseră cu tot felul de necazuri, de la încăierări cu localnici mai puțin prietenoși care populau țărmul, până la scorbutul care decimase echipajul.
Să ne imaginăm, deci, surpriza lor, când au ajuns într-o zonă locuită de “oameni înalți” – mai înalți decât ei! – bogat înveșmântați în mătăsuri cusute cu fir de aur, care trăiau în orașe cu case de piatră și al căror sultan nu a părut câtuși de puțin impresionat de mărgelele și fesurile colorate care îi încântaseră pe indigenii întâlniți mai la sud!
Vestea proastă era că poporul ăsta vorbea araba și practica religia islamică, motiv pentru care au și fost rapid etichetați drept “mauri”. Vestea bună era că în porturile lor se aflau corăbii care gemeau de aur, argint, cuișoare, piper, ghimbir, perle și pietre prețioase care, după spusese marinarilor, proveneau din orașe în care se găseau în asemenea cantități încât puteau fi adunate în coșuri. Negreșit, deci, ținta lor, India, nu putea fi departe!
Totuși, societatea în care nimeriseră portughezii lui Da Gama nu numai că era diferită de tot ceea ce întâlniseră în periplul lor de până atunci, dar era în mod ciudat familiară, căci avea câteva caracteristici identice cu cea lusitană: era reprezentanta unei culturi maritime, în care contactul cu alte popoare se făcea prin navigație pe întinderea oceanului; cunoștea scrisul; folosea monede pentru negoț; și vorbea, în afară de arabă, și o altă limbă ciudată, dar despre care curând au descoperit că putea juca rolul unei lingua franca în întreaga regiune a Africii de Est.

Povestea poporului care crease această civilizație, cunoscut mai târziu drept poporul swahili, de la arabul “sawahil”, coastă, a început acum vreo 3000 de ani. Atunci, o populație africană numită bantu s-a pornit să migreze din zona actualului Camerun spre inima continentului și apoi, mai departe, către Marile Lacuri Africane, până când a atins coasta de est a continentului. Aici, începând cu secolul 4, există dovezi arheologice ale existenței unor comunități de agricultori și pescari, grupați în sate în care locuiau, în colibe de pămănt și nuiele, mai multe clanuri. Ulterior, unele din aceste sate au confluat dând naștere unor nuclee urbane de sine stătătoare, înșirate pe țărm – Mogadishu, Malindi, Mombasa – și pe insulele din apropierea lui – Pemba, Zanzibar, Mafia, Kilwa, insulele Comore și nord-vestul Masagascarului. Aceste nuclee, descrise cel mai bine ca orașe-stat, au fost foarte devreme islamizate prin contactul cu arabii, care soseau purtați de muson din Peninsula Arabică pentru a face negoț, astfel încât deja în anii 800 se construiau aici moschei. În Zanzibar, cea mai veche moschee ale cărei ruine există încă, purtând inscripții kufice, este cea de la Kizimkazi, construită în 1107.
Orașele swahili s-au dezvoltat odată cu rutele comerciale maritime din zonă, dând naștere, începând cu primele secole ale celui de-al doilea mileniu, unei culturi înfloritoare, cosmopolite și având caracteristici foarte diferite față de restul continentului african. Deschiderea intelectuală și estetică spre experiențe culturale diverse, facilitate de contactele comerciale cu alți locuitori ai țărmurilor care mărginesc Oceanul Indian, din Arabia până în India, pare să fi fost una dintre însușirile care au dat naștere acestei civilizații cu totul aparte, care se revendică în aceeași măsură atât ca africană cât și ca maritimă și a fost puternic amprentată de influențe orientale.
A existat o controversă îndelungată cu privire la geneza poporului swahili, iar ipoteza migrării unor populații din Arabia sau Persia care să fi dislocat populațiile băștinașe este exclusă astăzi, la fel ca presupunerea că limba swahili ar fi pur și simplu un amestec al unei limbi bantu cu araba. Deși aproape 35% din cuvintele acestei limbi sunt împrumutate din arabă, cam 70% din ele au legătură directă cu practicarea religiei islamice, iar gramatica și structura sunt specifice unei limbi din familia limbilor bantu. Propusă chiar, de unii, ca limbă pan-africană, limba swahili a devenit lingua franca a Africii de Est din mai multe motive. Unul dintre ele a fost, probabil, faptul că cei mai mulți locuitori ai regiunii vorbeau o limbă bantu, prin urmare le-a fost mai ușor să învețe o altă limbă bantu decât o limbă apaținând unei familii lingvistice diferite. Totodată, limba swahili a fost folosită timp de secole nu numai în regiunea de coastă, fiind limba în care se defășurau schimburile comerciale cu negustorii din largul Oceanului Indian, dar și de către caravanele care se îndreptau către interiorul continentului african, în căutare de produse pentru negoț cum ar fi fildeșul, pieile de animale sau sclavii. Și nu în ultimul rând, cu mult înainte de secolul 19, cultura swahili a fost urbană și literată și a încorporat religia islamică, ceea ce a făcut limba swahili mai dezvoltată și mai predispusă la adaptarea la diferențe culturale și inovații. În prezent este a doua cea mai vorbită limbă din Africa, după arabă, iar dialectul acceptat ca standard este – ați ghicit! – cel vorbit în Zanzibar.
Ca peste tot, orașele-stat de pe Coasta Swahili au încheiat, de-a lungul secolelor, alianțe, dar s-au și războit între ele. De exemplu, sultanul din Malindi nu s-a dat în lături să se alieze chiar cu portughezii împotriva cetății vecine, Mombasa. De altfel, în cele din urmă portughezii au luat în stăpânire zona, cucerind Zanzibarul în 1509 și stabilindu-și cartierul general la Fort Jesus, pe actuala coastă kenyană. Scopul lor era de a elimina complet ruta comercială între India și Europa prin intermediul Mării Roșii și de a o devia ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe, cucerind astfel monopolul asupra comerțului cu mirodenii. Probabil că nu ar fi reușit niciodată fără a profita de contactele comerciale gata stabilite ale acestor centre de pe Coasta Est-Africană. Însăși descoperirea rutei către Calicut, în India, s-a făcut în cele din urmă cu ajutorul a doi piloți “dăruiți” de sultanul din Malindi, care cunoșteau deja drumul.

Prin secolul 17, arabii din Oman încep să se cam sature de dominația portugheză asupra rutelor comerciale din Oceanul Indian și ripostează, cucerind Muscatul de la aceștia în 1650. În 1652 cuceresc și Zanzibarul, în ciuda opoziției reginei Fatouma, care rămâne loială portughezilor. Ea călătorește tocmai în Goa pentru a face rost de provizii și întăriri și trimite apoi trei corăbii cu ajutoare la Mombasa, dar este învinsă și exilată în Oman. I se permite să se întoarcă abia în 1705, ca să guverneze Zanzibarul timp de încă zece ani, cât a mai trăit, dar ca vasală a sultanatului.
După căderea Mombasei, în 1698, portughezii sunt alungați definitiv de pe coasta africană. Sultanatul Omanului preia puterea în regiune și în 1710 construiește un fort în actualul Stone Town din Zanzibar.
Epoca de aur a Zanzibarului începe însă în 1828, când sultanul Seyyd Said hotărăște să mute capitala sultanatului de la Muscat, pe insulă. Urmează o perioadă înfloritoare, întrucât sultanul își dă seama de potențialul enorm al Zanzibarului nu numai ca nod comercial, dar și ca teren propice pentru cultivarea mirodeniilor. Mari suprafețe sunt defrișate pentru a face loc plantațiilor și, în scurt timp, Zanzibarul devine cel mai mare exportator de cuișoare al lumii.
Imperiul Britanic începe însă și el să își manifeste interesul în zonă începând cu secolul 19, când puterile coloniale ale Europei sunt hotărâte să apuce fiecare câte o bucățică de Africa. Germanii pretind o parte din Africa de Est și amenință cu nave de război Zanzibarul, unde britanicii erau bine înfipți după o perioadă în care încercaseră și, în cele din urmă reușiseră, să pună capăt negoțului cu sclavi. Conflictul se rezolvă pe cale diplomatică și, în 1890, în urma semnării Tratatului Heligoland-Zanzibar, Zanzibarul este desemnat protectorat britanic, dimpreună cu teritoriul devenit astăzi Kenya, în timp ce Tanganika devine, până după Primul Război Mondial, protectorat german. În 1895 sultanul Seyyd Said moare, lăsând în urmă doi fii rivali care dau ocazia britanicilor să forțeze o separare între Zanzibar și Oman, fiecare din succesori primind câte unul din cele două teritorii.
În perioada următoare, Zanzibarul continuă să fie condus de sultan, care are însă puteri limitate, iar din 1913 trebuie să împartă în mod oficial puterea cu un guvernator britanic.

Pe fondul climatului de dobândire a independenței fostelor colonii, în decembrie 1962 Zanzibarul devine independent, ca monarhie constituțională. Foarte rapid însă, în ianuarie 1964, monarhia este răsturnată printr-o revoluție sângeroasă pornită de Partidul Afro-Shirazi, de orientare socialistă. 20000 de oameni sunt uciși, iar populația de sorginte arabă și indiană, stabilită de secole pe insulă, e nevoită să ia calea exilului. În urma revoluției este proclamată Republica Populară Zanzibar și Pemba, care în scurt timp fuzionează cu Republica Tanganyika pentru a forma Republica Unită Tanzania (TANganyika + ZANzibar).
Chama Cha Mapinduzi (Partidul Revoluției) a câștigat în mod constant alegerile în Zanzibar în ultimii 56 de ani (vă sună cunoscut?), chiar și după anii ’90, când s-a revenit la un sistem politic pluripartinic. În ultimele decade, alegerile sunt urmate de confruntări violente, uneori soldate cu morți și răniți, căci susținătorii partidului de opoziție, ACT-Wazalendo (Alianța Patriotică pentru Schimbare și Transparență) denunță fraudarea alegerilor și cer reluarea lor. Ei militează, totodată, pentru o mai mare autonomie a Zanzibarului față de Tanzania, acuzând conducerea centrală tanzaniană de sărăcirea și decăderea regiunii.
Între timp, mentalitatea tradițională zanzibareză începe să se schimbe, iar relația oamenilor cu banii, atent modulată prin învățăturile islamice, se modifică din ce în ce mai mult. Corupția pare să devină singurul mijloc de a prospera într-o societate care în trecut punea cinstea mai presus de avere. Turismul a devenit, în ultimii ani, principala sursă de venit într-o comunitate în care să plătești pentru ospitalitate era considerat o jignire adusă gazdelor. “Kwenda na wakati”, mergem cu vremurile, spun zanzibarezii, care și-au păstrat, însă, mai de voie, mai de nevoie, lumina din priviri, zâmbetul și amabilitatea. Felul lor de a fi, peisajul splendid cu care au fost binecuvântați și clima deosebit de plăcută atrage numeroși turiști, chiar dacă mult mai puțini acum, pe timp de pandemie.
Revenind, deci, la întrebarea prietenei mele, de ce vreau să mă întorc în Zanzibar, sper că rândurile de mai sus adaugă încă un răspuns: vreau să mă întorc și pentru a cunoaște mai bine acest popor cu o istorie atât de interesantă, cu care, din postura de turist “parașutat” pentru prima dată în Africa, am reușit să interacționez prea puțin.