Despre bagajul pe care îl purtăm în noi

N-am să vă mint, la început mi-a fost un pic teamă. Mă țineam eu bățoasă, dar aveam un tremur în stomac. Mai fusesem plecată singură pe perioade scurte, dar acum era vorba de o vacanță întreagă în care urma să fiu doar eu cu mine, zece zile, non-stop, day in and day out. La emoțiile inerente oricărei călătorii se adăuga una din spaimele care cred că îi bântuie pe mulți: perspectiva companiei îndelungate și exclusive a propriei persoane.

Ei, bine. Tocmai de aceea îmi alesesem cu grijă destinația. Orașul care mi se lipise de suflet în urmă cu șase ani și în care îmi promisesem să mă întorc, în care n-aș fi suportat să îmi strice nimeni atmosfera, să îmi spună că exagerez, că nu e cine știe ce, că e prea nu știu cum sau nu destul de. De aceea nici nu dorisem să merg acolo cu nimeni și amânasem revederea de câte ori se ivise ocazia. Pur și simplu am vrut să păstrez locul ăsta doar pentru mine. Iar acum, în sfârșit, venise momentul.

Din punct de vedere logistic, planul părea fără cusur. Aveam să zbor cu escală de vreo două ore în Munchen, urma să aterizez la Lisabona pe la 9 seara și închiriasem un apartament micuț și cochet în inima Alfamei. În ultima vreme evit hotelurile, mi se pare mult mai autentică experiența unui oraș atunci când locuiesc într-un cartier de oameni obișnuiți. Apartamentul era într-o clădire veche, la o mansardă, cu un copac enorm în față și terasa unui restaurant chiar peste drum. Pe sub geamurile mele urma să treacă faimosul tramvai galben cu numărul 28.

Am hotărât să nu îmi iau prea multe lucruri cu mine și să călătoresc numai cu bagaj de cabină. Avusesem o experiență neplăcută în urmă cu câțiva ani, când mi se pierduseră bagajele la întoarcerea dintr-o vacanță și, de atunci, mă străduiam să nu mă mai complic cu bagaje de cală. Deci, am îndesat într-un troler mic cam tot ce credeam eu că am nevoie. Doar că, încercând să introduc nu știu ce ultim fleac, mi s-au părut tare înghesuite lucrurile. …Și dacă voiam  – nu aveam în plan, dar dacă totuși voiam mult să cumpăr ceva? Nu mai încăpea nici măcar un ac. 

Escala era nici lungă, nici scurtă, nu schimbam compania… ei, hai, care era riscul să mi se piardă iar bagajele? Mai erau vreo douăzeci de minute până să plec la aeroport… am adus un troler mare, de cală, am deșertat totul în el – voilà, altă viață!

Și dusă am fost.

…Deci, cum ajunsesem eu în punctul ăsta?  Stăteam complet zăpăcită, pe la 3 noaptea, în fața terminalului “Sosiri” al aeroportului, în vacanța mea plănuită cu atâta grijă, în orașul meu iubit la care visam de atâta vreme, având sentimentul acut că sunt prea ușoară. Că îmi lipsește ceva – și, ce să vezi, chiar îmi lipsea! Aveam așa: hainele de pe mine; un rucsac minuscul cu acte, bani, încărcător de telefon (thanks God!!) și “Lucarna” lui Saramago; și o gentuță cu laptopul. Punct. Ajunsesem cu vreo cinci ore întârziere. Și, bineînțeles, fără bagaj. 

Fix în după masa aceea, pe aeroportul din Munchen avusese loc ceea ce se numește un “incident de securitate”. Consecința – câteva sute de zboruri amânate și alte câteva sute anulate. Bagajele urmau să sosească… într-o nu știu care seară, într-o nu știu care vară, mai încolo, când se linișteau lucrurile. Nimeni nu știa nimic, decât că rămăseseră la Munchen. Pentru că, vezi bine, oamenii ăia trebuiseră să ne suie pe noi în avioane și să ne dea drumul rapid să zburăm care pe unde aveam treabă, nu mai avuseseră timp să aburce și bagajele după noi.

Când ți se pierd bagajele în aeroport ai o senzație asemănătoare cu aia când ți se fură portofelul. Cel puțin așa e la mine. Mă simt agresată de-a dreptul, cred că mi se activează în creier aceiași neuroni ca și cum cineva m-ar violenta fizic. Dar în noaptea aceea, în timp ce priveam din taxi luminile orașului meu minunat, am avut deodată sentimentul că totul era atât de în afara controlului meu, încât pur și simplu nu avea niciun sens să îmi fac griji. De fapt, când deținem controlul? Niciodată. După cum zicea cineva, marea artă în viață nu e să nu ai probleme, ci să ai probleme bune. Era asta o problemă rea? Ei, hai. Problemă rea ar fi fost dacă era careva bolnav, subsemnata included. Dacă rămâneam fără bani sau fără acte, da, ar fi fost mai complicat. Dacă eram în pădure. Deci, lecția numărul 1: situația nu e niciodată sub control. Lecția numărul 2: singurul lucru oarecum sub control este felul în care eu mă adaptez la situația scăpată de sub control. Elementary, dear Watson.

Bun, am coborât din taxi, către 4 dimineața, sub crengile enormului copac din fața casei a cărei fațadă o cunoșteam deja foarte bine de pe Google Maps. Am deschis ușa de la intrare cu un cod. Am urcat pe o scară îngustă și abruptă până la ultimul apartament, cel de la mansardă. Am deschis ușa apartamentului cu alt cod. Am aprins lumina – pam-pam! – și m-am trezit într-o ambianță foarte cozy care în următoarele zece zile urma să fie pentru mine “acasă”. M-am simțit oarecum mai protejată. Am ars-o puțin à la Scarlett O’Hara – “o să mă gândesc mâine ce e de făcut” – și am adormit în tricoul cu care plecasem de acasă în urmă cu (prea) multe ore. Somn greu și fără vise, de marinar naufragiat, cărat de valuri și depus cu fața în jos undeva pe un țărm, cu gura plină de nisip.

Tot pe țărmul ăla și tot în tricoul ăla m-am trezit cândva, dimineața. Încă înainte de a deschide ochii mi-am amintit că, în mod bizar, lucrurile mele sunt la Munchen în timp ce eu sunt la Lisabona. Nu era prea bine. M-am ridicat din pat încă amețită și am adulmecat lumina stranie care invada apartamentul.  Pe cele două ferestruici care dădeau în spatele casei se vedea fluviul, cu tot felul de ambarcațiuni care treceau indiferente, scăldate în soarele dimineții. Pe partea opusă, prin cele două uși cu geamuri de sus și până jos se vedeau crengile prietenului meu, maiestuosul copac, pe sub care auzeam din când în când trecând, zgâlțâindu-se, tramvaiul 28. Peste drum, la terasă, ospătarii începuseră să așeze mesele și scaunele și să zdrăngăne farfurii și tacâmuri, alcătuind un zumzet dulce care urma să mă trezească în fiecare zi. Era o atmosferă de un pitoresc irezistibil, iar eu eram deja complet imersată în universul acela de „galben liman portughez”. M-am simțit iremediabil fericită, în mijlocul micului apartament de la mansardă, cu părul vâlvoi pe care nu aveam cu ce să-l pieptăn, îmbrăcată încă cu tricoul meu îmbâcsit și unic. M-am trezit râzând de una singură: hai madame, ne adunăm și noi puțin? – à la guerre, comme à la guerre! Mi-am aranjat “ținuta” cât să nu îi sperii pe lisboetani, mi-am înșfăcat rucsacul, am coborât scara cea îngustă și m-am trezit în stradă. Și a fost prima dimineață.

La două clădiri mai încolo am dat peste o băcănie mică ținută de un pakistanez, care mi-a vândut pastă de dinți și alte mărunțișuri. Am făcut o excursie la un H&M și mi-am cumpărat două tricouri la 5 euro bucata, plus încă niște chestii esențiale. Mai departe, ritualul a venit de la sine: dimineața, până îmi beam cafeaua pe balcon, mașina de spălat minusculă din apartament îmi spăla, conștiincioasă, hainele pe care le purtasem cu o zi înainte. Apoi eu, la fel de conștiincioasă, le întindeam, Mediterranean style, pe o sfoară agățată în afara balconului, cum aveau toți oamenii cumsecade din cartier. Seara, când mă întorceam din peregrinările mele, totul era uscat, curat și numai bun de îmbrăcat în dimineața următoare. Așa am dus-o, ca un pelerin pe Camino de Santiago, cinci zile, cu două rânduri de haine. Apoi, când renunțasem să mai sper, onor compania aeriană mi-a adus bagajul la ușă. M-am simțit ușurată și m-am bucurat copilărește, dar când l-am deschis, l-am contemplat cu uluire: la ce îmi trebuiau mie, oare, toate lucrurile alea?! Cele două tricouri de la H&M, unul roz și unul albastru, au rămas preferatele mele toată vacanța. 

Nu știu dacă vreodată, în viața mea, am mai avut sentimentul acela de fericire și libertate pe care l-am avut în alea zece zile. M-am bucurat de fiecare clipă, am vagabondat pe străzi într-o euforie, am lenevit prin splendidele miradouros ale orașului, pe sub pini maritimi, cu o carte în brațe și fado în urechi. Am absorbit lumină și cer până m-a durut retina. Am mâncat în restaurante micuțe de cartier și am admirat cu gura căscată artiștii stradali. Am avut locuri preferate de băut sangría și locuri preferate de mâncat pasteis de nata. L-am citit pe Saramago prin piețele și parcurile orașului despre care era vorba în carte. Iar seara, întoarsă pe micul meu balcon, am scris cu frenezie povești despre ziua care tocmai se încheiase.

După zece zile, nu eram deloc pregătită să plec. Am învățat că poți fi fericit fără trolerul de cală pe care îl cari după tine, precum un melc care își cară casa în spinare. Am învățat că da, fericirea chiar poate fi o alegere, că stă în puterea ta să selectezi lucrurile cărora le dai importanță. Am învățat starea de grație de a fi liber sub cer, fără să îți porți de grijă decât ție. Timp de zece zile m-am delectat cu plăcerea supremă de a fi. 

Și da, evident, precum eroul din vechime care pornește într-o călătorie inițiatică, am avut niște mici demoni de înfruntat. Lucrurile nu au mers conform planului inițial, ca să mi se dea ocazia să constat cât de bine pot să mă adaptez. Am fost scoasă puțin din zona de confort pentru ca, înțelegând cine era persoana căreia i se întâmplau toate acestea, să mă pot percepe mai clar.

Călătoria aceea mi-a schimbat viziunea despre călătorire. Am înțeles că, atâta vreme cât o călătorie mă duce spre mine însămi, miezul ei spiritual poate fi la fel de pregnant ca acum o mie de ani, când părăsirea cetății sau a satului era un act menit să cizeleze personalitatea individului și să-l facă să evolueze. Uneori, dragonii cu trei capete se transformă în niște funcționari plictisiți de aeroport, care ridică din umeri când îi întrebi unde ți-e bagajul și, indiferenți, îți mai dau un formular de completat. Și ție îți vine să plângi și faptul că știi bine că ei nu au nicio vină nu reușește deloc să îți domolească impulsul de a-i strânge de cele trei gâturi ascunse pe care sigur le au pe undeva. Dar apoi, iată, ai supraviețuit. Te-ai trezit dimineața în fantastica lumină portugheză și pur și simplu ai fost. Și asta a fost destul.