Pe urmele lui Pablo Picasso (III) – Vallauris

Dragostea mea pentru țărmul Mediteranei a început pe Coasta de Azur. Am colindat mai apoi prin Italia, Grecia, Spania – dar parcă nicăieri nu mi s-a părut marea mai frumoasă, parcă nicăieri nu am regăsit culorile acelea ireale, albastrul “marin” care se schimbă într-o clipă în violet și turcoaz și verde, parcă nicăieri ierburile nu mi s-au părut la fel de parfumate, cicadele la fel de zgomotoase, lumina la fel de limpede. Am bătut coasta asta și vara și iarna, am descoperit sate-cetate agățate pe stânci, mi-am umplut privirile de frumusețe de la Villefranche-sur-Mer până la stâncile roșii de la Esterel, am rătăcit pe străduțe înguste întrezărind marea printre case vechi de piatră. De fiecare dată, am avut privilegiul de a-mi încălzi sufletul cu miracolul unei prietenii care a durat peste ani și căreia îi datorez, de fapt, toată această atmosferă magică.

În ultimii ani, nu știu cum fac că mai mereu îmi închei vacanțele aici, și întotdeauna e ca o întoarcere “acasă înainte de acasă”. De data asta am ajuns în octombrie și m-au întâmpinat un cer întunecat și o Mediterană plumburie, dar nu mai puțin frumoasă. Ploaia s-a cernut sub diverse forme, de la molcomă până la rupere de nori, în cea mai mare parte a timpului. Dar, chiar dacă vremea îndemna mai degrabă la povești la gura sobei decât la hoinăreală, printre doi nori scuturați tot am tras o fugă până la Vallauris. Veneam de la Málaga, orașul în care s-a născut Pablo Picasso și, cunoscând importanța pe care micul orășel a avut-o în viața lui, mi-am dorit să îmi prelugesc periplul prin locurile în care a trăit.

Buricul târgului Vallauris e marcat de castelul în care își are astăzi sediul muzeul ce găzduiește multe dintre lucrările de ceramică ale lui Picasso și a cărui capelă e împodobită cu una din operele sale cele mai interesante, “La Guerre et la Paix” (“Războiul și Pacea”) – care, însă, merită o poveste separată. Castelul mărginește o latură a scuarului central al orașului, în care stă, singuratic și parcă oarecum stingher, un bărbat între două vârste care ține în brațe un miel. Chipul lui pare împietrit dincolo de împietrirea statuii, ochii privesc în gol ca și cum ar vedea mai multe înăuntru decât în afară. Piciorul drept e un pic înainte, iar spatele tensionat pare să încerce să contrabalanseze greutatea animalului, menținând un echilibru fragil. Contemplându-l sub crengile platanilor, nu poți să nu te întrebi: este oare omul acesta un păstor, și dacă da, prin ce genuni a umblat ca să-și salveze oaia pierdută? Sau poate este un soi de preot care urmează să sacrifice mielul din brațele sale?…

“L’homme au mouton” (“Omul cu mielul”) este una din cele mai importante sculpturi ale lui Picasso, realizată în perioada de restriște din vremea războiului, în 1942. Picasso a rămas la Paris pe toată durata Ocupației germane, deși i se oferise azil în repetate rânduri în SUA și Mexic și ar fi avut oricând mijloacele necesare să părăsească Franța. Au fost ani grei, în care la neplăcerile generate de lipsa alimentelor, a cărbunelui pentru încălzire și a benzinei pentru mijloacele de transport, se adăuga prezența apăsătoare a oficialilor și armatei germane. Pentru Picasso, vremurile începuseră să semene din ce în ce mai mult cu primii săi ani la Paris, când locuia la Bateau Lavoir, o clădire dărăpănată din Montmartre în care se aciuaseră o grămadă de tineri artiști săraci lipiți pământului. La fel ca atunci, începuse să îndure un frig îngrozitor iarna și să picteze la lumina lumânării. Materialele pentru pictură și mai ales pentru scuptură deveniseră foarte greu de procurat. Germanii interziseseră folosirea bronzului, topind până și statuile din piețele Parisului pentru a-l refolosi în industria de armament.

Fiind considerat un artist “degenerat”, Picasso nu avea voie avea să își expună lucrările și era interzis să i se facă vreo publicitate de orice fel. Nemții îl vizitau aproape săptămânal, sub pretextul că îl caută pe sculptorul cubist Jacques Lipschitz, care era de mult plecat în America (cu ajutorul lui Varian Fry, despre care am vorbit aici) – lucru pe care ei îl știau, de altfel, foarte bine. Uneori percheziționau locuința, ceea ce îl îngrijora pe Picasso, care se temea mereu că ar putea să i se strecoare intenționat vreun obiect compromițător. De multe ori însă erau până și ei descurajați de mormanele de lucruri – picturi, scupturi, desene, cărți, ziare – îngrămădite unele peste altele, căci Picasso nu arunca niciodată nimic, motiv pentru care fiecare mutare într-o nouă locuință care s-a petrecut de-a lungul vieții sale a fost o adevărată aventură.

Chiar dacă nu a dezvoltat un stil nou propriu-zis în această perioadă, războiul și-a făcut fără doar și poate simțită prezența în opera lui Picasso. “Nu am pictat războiul pentru că nu sunt genul de artist care să iasă ca un fotograf în căutarea unui subiect pe care să-l reprezinte. Dar nu am nicio îndoială că războiul este prezent în aceste picturi ale mele. Poate că mai târziu istoricii le vor găsi și vor arăta cum stilul meu s-a schimbat sub influența războiului. Eu unul, nu știu.” – spune el în 1944, după eliberarea Parisului.

Unul din cei care i-au fost aproape lui Picasso în această perioadă a fost fotograful Brassaï – născut cu numele Gyula Halász la Brașov, în 1899 – care mergea aproape zilnic la locuința lui din Rue des Grands Augustins pentru a-i fotografia sculpturile. În timpul acestor vizite, Brassaï a avut numeroase conversații cu Picasso și cu unii membri ai anturajului său, pe care ni le-a lăsat adunate într-o carte care se numește chiar așa, “Conversații cu Picasso”. Într-o discuție cu Jaime Sabartes, prietenul și secretarul personal al lui Picasso timp de aproape patruzeci de ani, acesta îi povestește cum ideea sculpturii “L’homme au mouton” i-a venit artistului de la o schiță în care diverse personaje îi aduceau daruri unui păstor. Unul dintre aceste personaje aduce în brațe un miel.

Deși titlul lucrării, “Omul cu mielul”, nu sugerează un subiect religios, motivul păstorului care cară pe umeri sau la piept un miel sau un ied este adânc înrădăcinat în conștiința religioasă occidentală. În arta egipteană și mesopotamiană se găsesc reprezentări ale unui bărbat care poartă pe umeri sau la piept un miel sau un ied. Acestea sunt urmate de cele din repertoriul antichității clasice, între care se numără și unele care îl înfățișează pe zeul Hermes. Printre alte numeroase îndeletniciri, Hermes o avea și pe aceea de a conduce sufletele morților în Infernul lui Hades, ipostază în care el este zugrăvit, de asemenea, purtând pe umeri un miel. Imaginea păstorului care își salvează oaia pierdută apare mai apoi în profețiile Vechiului Testament, pentru ca ulterior să fie folosită de primii creștini pentru a-l reprezenta alegoric pe Isus. Prin urmare, această imagine își are originea adânc îngropată în straturile consecutive ale conștiinței mediteraneene, al cărei exponent Picasso a fost, fără îndoială, și în al cărei spațiu s-a manifestat întreaga sa viață.

Să ne întoarcem însă la povestea lui Brassaï. Executarea statuii “Omul cu mielul”, ne relatează acesta, a fost precedată de peste o sută de desene, dar în ziua în care s-a apucat de ea, Picasso avea atât de clare în minte toate detaliile încât a terminat-o în câteva ore. Mai târziu, în 1945, el îi mărturisește lui André Malraux că a avut și unele constrângeri de ordin tehnic: armătura metalică pe care o concepuse nu fusese suficient de solidă și, odată ce începuse să construiască pe ea sculptura din argilă, tot ansamblul începuse să se clatine amenințător, așa încât el și prietenul lui, poetul Paul Eluard, care îl ajuta, fuseseră nevoiți să o ancoreze cu niște frânghii de grinzile podului. Din acel moment, trebuise să lucreze foarte repede și nu mai avusese timp să finiseze picioarele bărbatului așa cum ar fi vrut. “În cele din urmă, le-am lăsat cum erau.” – mărturisește Picasso. “Acum e prea târziu. Dacă m-aș mai atinge de ele acum, aș risca să distrug totul”.

Nici măcar Picasso, care mai reușise uneori să facă rost de bronz pentru unele din sculpturile sale trecându-le, camuflate, chiar pe sub nasul ocupanților germani, nu a putut să obțină atâta bronz cât ar fi fost necesar pentru o statuie de dimensiunile celei a “Omului cu mielul”. Astfel încât ea a rămas în atelierul său, până după eliberarea Parisului, îmbrăcată în ghips, așa cum se găsea.

În ciuda atmosferei apăsătoare din perioada respectivă și a tragismului său intrinsec, statuia devine protagonista unor întâmplări amuzante. Când se apucă să fotografieze “L’homme au mouton”, Brassaï încearcă să rotească ușor sculptura, înaltă de peste doi metri, pentru a o pune mai bine în lumină. Manevra îi reușește de mai multe ori, face câteva fotografii, apoi, la ultima tentativă, prinde din greșeală de unul din picioarele mielului, și anume de cel care atârna liber, și se trezește cu el în mână!! E îngrozit, știe că Picasso ținea extrem de mult la această sculptură și auzise multe despre personalitatea lui vijelioasă și accesele sale de furie. Pregătit să devină ținta unuia din ele, merge cu sufletul la gură și îi spune ce s-a întâmplat. Picasso vine în atelier, examinează pagubele cu ochi de expert și, spre uimirea tuturor, spune foarte calm: “Ah, nu e așa de grav. Cuiul a fost prea scurt. O să-l reatașez într-una din zilele astea.”

În schimb, Brassaï cade victimă ironiei lui Sabartes, care îi spune: “Înțeleg prea bine de ce ai spart sculptura. Pentru ca ea să nu mai poată fi fotografiată de nimeni după dumneata. Și ai perfectă dreptate! Ar trebui să spargi toate sculpturile lui Picasso pe măsură ce le fotografiezi! Îți dai seama ce valoare ar avea atunci fotografiile dumitale?” O oră mai târziu, când Brassaï pleacă, Picasso îl conduce până la ușă și în prag îi spune, oarecum mulțumit de sine, ca un copil care tocmai s-a purtat bine: “N-am fost foarte supărat, nu-i așa?”

Câteva zile mai târziu, Brassaï vine, ca de obicei, în Rue des Grands Augustins, și găsește o altă sculptură, care înfățișa o pisică, cu coada ruptă. “Aha, deci nu sunt singurul care vă distruge sculpturile!” – spune el, malițios. “Ba e tot vina dumitale!!” – îi răspunde Picasso. “Alaltăieri, era o mulțime de oameni aici. Și toată lumea a fost dezolată la vederea piciorului spart al mielului. – Brassaï l-a rupt – le-am spus. Când vine pe-aici, sparge totul! Ca să întoarcă Omul cu Mielul, care e atât de greu, a apucat de unul din picioarele mielului, care e atât de fragil… Normal că a rămas cu el în mână! Vedeți, e ca și cum eu acum aș încerca să ridic pisica asta prinzând-o de coadă! Și, voind să le demonstrez cum îmi strici dumneata sculpturile, eu însumi am rupt coada pisicii! Deci, cum spuneam, e tot vina dumitale!!”

După terminarea războiului, statuia a fost turnată în bronz în trei exemplare. Unul a rămas în colecția personală a artistului, altul a ajuns la Muzeul de Artă din Philadelphia, iar al treilea a fost donat orașului Vallauris, în 1950, când Picasso a fost făcut cetățean de onoare al acestui oraș.

Picasso a locuit la Vallauris între 1948 și 1955. Mereu în căutarea soarelui mediteranean, petrecea câteva luni pe an în sudul Franței. Vallauris-ul, un mic orășel între Antibes și Cannes, datora solului argilos pe care era construit cele două meșteșuguri care l-au făcut celebru: olăritul și cultivarea portocalilor amari. Din florile de portocal amar se extrăgea prețiosul ulei esențial numit néroli, utilizat pe scară largă în industria parfumurilor (era nevoie de o tonă de flori de portocal pentru a obține un litru de néroli). De la numele acestuia a venit și denumirea cooperativei înființate de cultivatorii de portocali amari din zonă încă din 1904 – Nérolium. Odată cu criza economică din 1930, cooperativa încercat să își diversifice activitatea, lansându-se în producția de dulcețuri de portocale amare, produse horticole și alte produse regionale, pe care începând cu anul 1933 le prezintă în cadrul unor expoziții cu vânzare organizate în hala Nérolium-ului de la Vallauris. Întrerupte în timpul războiului, expozițiile sunt reluate în 1946, devenind anuale și apoi bianuale.

Prima expoziție de după război, intitulată “Ceramică, flori, parfumuri”, a fost vizitată și de Picasso, aflat în momentul respectiv în vacanță la Golfe-Juan. A fost prima întâlnire a artistului cu lucrările expuse de atelierul Madoura, înființat de o artistă vizionară pe nume Suzanne Ramié la Vallauris în urmă cu câțiva ani. Impresionat de creațiile acesteia, Picasso vizitează atelierul în aceeași zi și chiar își încearcă mâna prin realizarea primelor sale lucrări: doi tauri și bustul unui faun.

Coasta de Azur, pe care o cunoștea foarte bine, dobândește astfel pentru Picasso în anii de după război o nouă dimensiune, devenind nu numai un spațiu al regăsirii a ceea ce francezii numesc “joie de vivre”, dar și al experimentării unor mijloace artistice noi. După ce revine la Madoura în 1947, se mută definitiv la Vallauris, în vila La Galloise, din 1948. Înțelegând imediat importanța prezenței unui artist de un asemenea calibru nu numai pentru Madoura, ci și pentru arta ceramică în general, Suzanne Ramié îi pune la dispoziție atelierul în totalitate, iar Picasso devine o prezență obișnuită în cadrul acestuia, participând deja la expoziția de la Nérolium din 1948 cu propriile lucrări. Expoziția înregistrează un mare succes, ale cărui ecouri se fac simțite în presa locală și apoi națională. Din 1951, marile muzee de artă ale Franței, inclusiv Luvru, își împrumută unele dintre cele mai importante piese din colecțiile lor de ceramică pentru a fi expuse la Nérolium, iar din 1952, artiști de marcă ai vremii se alătură ceramiștilor locali pentru a modela argila Vallauris-ului. Printre ei se numără Chagall, Cocteau, Léger, Brauner, Matisse, Miró. Expozițiile continuă până în 1966, când sunt înlocuite de Concursul Național de Ceramică.

Am început să scriu la articolul ăsta undeva prin ianuarie, dar am fost nevoită să-l întrerup din cauza altor chestiuni mai urgente. Apoi lumea, așa cum o știm, s-a răsturnat în decurs de câteva zile și a devenit de nerecunoscut. S-au închis granițe, iar oamenii au rămas ascunși în casele lor, încremeniți de un scenariu care, deși părea atât de puțin probabil, a devenit brusc realitate – scenariul unei pandemii care a făcut, într-un timp foarte scurt, zeci de mii de victime. Spațiul mediteranean, cu căldura lui specifică, dată de apropierea între oameni, a fost atât de greu lovit. Închei acest articol cu gândul la toți prietenii mei din Franța, aflați în circumstanțe dificile, dar și la colegii mei care luptă în spitale, în prima linie. Luptă pentru viață, pentru speranță, pentru revenire. Și vă adresez, tuturor celor care ați avut răbdarea să citiți până aici, acest îndemn pe care l-am găsit și eu pe undeva, prin necuprinsul internetului: dacă nu ne putem îndrepta în afară, să ne îndreptăm înăuntrul nostru. Să încercăm să ne păstrăm umanitatea, compasiunea și spiritul treaz în fața izolării, a prejudecăților și înșelătoriilor, a plictiselii. Avem foarte multe lecții de învățat de la această stare de fapt și, pe măsură ce ea se desfășoară, cred că fiecare din noi începe să și le recunoască pe ale sale. Fiți, așadar, curajoși cu toții, ca să nu ne pierdem pe drum. Suntem cu toții în călătoria asta și niciunul dintre noi nu știe cum va arăta lumea la capătul ei. Dar, ca întotdeauna, importantă e călătorirea.

Și atunci când lucrurile vor reveni la normal și vom putea să ne plimbăm din nou prin lume, dacă pașii vă vor duce pe minunata Coastă de Azur, rezervați-vă câteva ore pentru a descoperi acesta micuță perlă ascunsă, cu bogăția ei de istorii și sensuri, care este orășelul Vallauris. Mergeți pe urmele lui Picasso, vizitați castelul, capela și atelierul Madoura, adăstați puțin pe sub platani în fața “Omului cu mielul”… și vedeți, vouă ce povești vă va spune?…