Pe urmele lui Pablo Picasso (I) – Málaga

„On met logtemps à devenir jeune.” (Pablo Picasso)

“Numele meu este Picasso. Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso. Sunt născut dintr-un tată alb și un păhărel de rachiu andaluzian sunt născut dintr-o mamă care era fiica unei fete de cincisprezece ani din mahalaua El Perchel din Málaga frumosul taur care m-a zămislit avea fruntea încununată cu iasomie.”

Așa s-ar fi putut prezenta Picasso, cu propriile sale cuvinte, când m-am așezat lângă el pe banca din Plaza de la Merced. Părea că tocmai a ieșit, cu un blocnotes la subțioară, din casa sa natală, aflată peste drum, să privească oamenii care treceau și să se bucure puțin de soare, de cerul fără pată și de briza Mediteranei.

În ceea ce mă privește, îl cunoșteam mai demult pe domnul Picasso, dar l-am întâlnit cu-adevărat abia în ziua aceea de octombrie, la Málaga. Mi-a făcut o impresie atât de puternică, încât nu m-am mai putut despărți de el multă vreme după ce am părăsit orașul. Așa se face că i-am călcat pe urme și mai tâziu, în cursul aceleiași vacanțe, la Vallauris, dar și după ce m-am întors acasă, parcurgând cu un fel de afectuoasă frenezie mai multe cărți și articole legate de viața și opera sa.

Picasso s-a născut la Málaga, și-a trăit adolescența și o parte din tinerețe la Barcelona, iar apoi, în restul vieții sale lungi, de 91 de ani, a locuit în Franța. Legătura sa cu Spania a fost însă indestructibilă, a rămas cetățean spaniol întreaga viață, iar numele său, deși ar fi avut varianta franceză la îndemână într-o vreme în care adoptarea unui nume „parizian” era la modă, a fost întotdeauna și pentru toată lumea “Pablo”. A iubit Mediterana, luptele cu tauri și flamenco și a fost înmormântat având alături o capă de toreador.

Unii l-au îndrăgit, alții l-au urât, mulți l-au privit ca pe un zeu încă din timpul existenței sale, câțiva au fost zdrobiți de personalitatea lui năvalnică. În mod clar, nu a lăsat pe nimeni indiferent. Viața sa, începută la Málaga în 1881 și terminată la Mougins în 1973, a fost plină de toate cele, bune și rele, care îi pot fi hărăzite unui om în decurs de aproape un secol. A trăit o lungă perioadă sub semnul unei celebrități asurzitoare, care l-a apăsat în aceeași măsură în care l-a flatat. A fost martor la trei războaie, și-a îngropat una din iubitele din tinerețe, prima soție și nenumărați prieteni. A fost un om cu o energie uimitoare, chiar și în ultimii ani de viață, extrem de prolific, lasând în urma lui mii de opere – picturi, gravuri, desene, litografii, postere, sculpturi, obiecte din ceramică. Stilurile în care a pictat au fost atât de diverse încât oricine îi privește lucrările va rămâne mereu uimit cum “Știință și caritate”, “Moartea lui Casagemas”, “Viața”, “Domnișoarele din Avignon”, “Portretul lui Ambroise Vollard”, “Olga în fotoliu” și “Guernica” au putut ieși din mâna aceluiași artist – dacă dați click pe titluri, o să vă convingeți! Deși aceste stiluri au marcat etape distincte din opera sa, Picasso a respins întotdeauna cu vehemență ideea de “evoluție”, susținând că “arta în sine nu evoluează, ideile oamenilor se schimbă și odată cu ele se schimbă modalitatea de expresie”.

Era, de altfel, foarte iritat când i se cerea să își “explice” picturile. “Ce înseamnă, ce înseamnă…!!” – replica, furios. “Nu vreți să înțelegeți și ce înseamnă cântecul păsărilor?!…” Totuși, dacă studiem numeroasele schițe premergătoare unei lucrări, putem descifra sensuri ascunse care ne scapă altfel și putem observa cum unele elemente au fost adăugate, în timp ce altele au fost eliminate sau modificate, până la varianta în care rămânea doar ceea ce artistul considera a fi esența. De altfel, lui Picasso nu-i plăcea să se despartă de picturile sale și pe multe le-a declarat cu greu terminate. Asta nu l-a împiedicat, însă, să ardă unele dintre ele pentru a se încălzi, în primii săi ani la Paris, pe când se zbătea într-o sărăcie lucie în atelierul său de la Bateau Lavoir. Sau, să își ajute prietenii, mai târziu, când a devenit cunoscut, făcându-le cadou câte un desen sau câte o pictură prin vânzarea cărora aceștia își puteau asigura apoi subzistența o bună bucată de vreme.

A iubit mai multe femei – cele mai importante, cu care a avut legături mai mult sau mai puțin oficiale, mai mult sau mai puțin pasagere, au fost vreo opt la număr. (E mult, e puțin, într-o viață de 91 de ani? – cine poate spune.) S-a afirmat, pe bună dreptate, că a inventat un nou stil de pictură pentru fiecare din iubitele sale. Câteva dintre ele au scris apoi memorii, unele zugrăvindu-l în culori deloc măgulitoare. Picasso, care ținea mult la intimitatea sa, s-a simțit rănit și trădat de aceste indiscreții, care au fost publicate în timpul vieții sale și l-au afectat foarte profund.

A fost acuzat, printre altele, că era misogin. Fără doar și poate venea dintr-o cultură și o epocă în care bărbatul era dominator și care și-a pus adânc amprenta asupra lui. În mod straniu, două dintre fostele sale iubite s-au sinucis la câțiva ani după moartea lui, la fel unul din nepoți, ceea ce a dat naștere la tot soiul de comentarii în presa vremii. Noi, oamenii de rând, avem această tendință de a cocoța geniile pe un piedestal și de a le dezumaniza, pretinzându-le perfecțiunea și uitând că genialitatea își trage seva din însuși zbuciumul condiției umane. “Dacă punctele vieții mele ar fi puse pe-o hartă și unite cu o linie, s-ar putea să deseneze un minotaur” – credea Picasso. Tot el spunea: “Când voi muri, va fi ca un naufragiu. Și, la fel ca atunci când un vapor mare se scufundă, mulți din jurul meu vor fi trași în adâncuri odată cu mine.”

Dar, să revenim la începuturi. Orașul Málaga se mândrește foarte cu acest fiu al său, motiv pentru care Primăria a înființat Fundația Picasso, care își are sediul în Plaza de la Merced, chiar în casa în care s-a născut artistul. Fundația a amenajat un muzeu memorial în această casă, reconstituind atmosfera unui cămin de la sfârșitul secolului XIX și expunând o serie de obiecte care fie au aparținut familiei Ruiz Picasso, fie evidențiază legătura lui Picasso cu orașul în care și-a trăit primii zece ani ai vieții și în care a revenit, apoi, în repetate rânduri.

Părinții săi, Don José Ruiz Blasco și Doña María Picasso López, s-au mutat în această casă după ce s-au căsătorit, în 1880. Se pare că bebelușul Picasso nu a fost într-o stare prea bună la naștere, ba de-a dreptul a fost crezut născut mort, însă unchiul său, Don Salvador Ruiz Blasco, care era medic, l-a resuscitat suflându-i în față fumul unui trabuc. Gest care nu are prea multă noimă, decât dacă ne gândim că fumul de trabuc conține oxid nitric, care este un excelent vasodilatator și care este posibil să-i fi rezolvat lui Picasso vasoconstricția pulmonară care-l împiedica să respire! Așa încât, vreo două săptămâni mai târziu, el a putut fi botezat în biserica Santiago, aflată în apropiere, iar pomposul său nume, obișnuit în Spania la vremea respectivă, a fost trecut în registrul parohial care azi e expus la casa memorială.

Ulterior, în aceeași casă s-au născut cele două surori ale artistului – Dolores, în 1884, și Concepción, în 1887. Dolores a mai fost numită “La Teremotica”, întrucât nașterea sa a survenit la trei zile după cutremurul care a zguduit Málaga în 1884, cauzând numeroși morți și răniți. Acest cutremur, împreună cu filoxera care a atacat vița de vie în perioada respectivă, a făcut ca situația economică a regiunii Málaga să fie destul de problematică. Don José, care era profesor la Școala de Arte și unul din susținătorii fervenți ai vieții culturale a orașului, a început să aibă dificultăți în a întreține o familie formată din soție, trei copii, plus două surori ale soției, care locuiau împreună cu ei. Așa se face că în 1891, întreaga familie se mută, nu fără regret, în îndepărtata La Coruña, în nord-vestul Spaniei, unde lui Don José i se oferise un post mai bine plătit. Ani sumbri au fost aceștia petrecuți în La Coruña pentru familia Picasso. Transplantați din splendidul decor mediteranean, după care Picasso va tânji întreaga sa viață, în micul orășel în care ploaia și ceața îi sufocau mai tot timpul, lipsiți de rude și prieteni, au fost loviți și de o mare nenorocire: moartea surorii lui Pablo, Concepción, la vârsta de opt ani, în timpul unei epidemii de difterie. În urma acestui trist eveniment, familia se mută din nou, de data asta la Barcelona, unde Picasso și-a petrecut anii tinereții până când, în 1904, s-a stabilit definitiv la Paris.

Toate acestea nu se întrezăreau însă în timpul șederii la Málaga, când Picasso a fost, după toate aparențele, un copil fericit și care s-a bucurat de multă atenție. Foarte devreme a început să ia lecții de desen de la tatăl său, ceea ce l-a făcut să declare, către sfârșitul vieții: “În mod straniu, nu am pictat niciodată ca un copil. Nici măcar atunci când eram foarte mic.” Cum Don José era un personaj cunoscut în oraș, micul Pablo pare să fi fost un fel de vedetă locală, făcând încă de la început lucrurile în felul său. Nu i-a plăcut prea mult la școală și nimeni nu l-a constrâns prea tare, așa încât performanțele sale academice au fost în cel mai bun caz modeste, educația sa concentrându-se, din cea mai fragedă copilărie, pe desen. În schimb, a rămas impresionat pentru tot restul vieții de luptele cu tauri la care îl însoțea pe tatăl său, la arena La Malagueta. Actorii corridelor – taurul, calul, matadorii și picadorii – au reprezentat mereu simboluri importante în pictura sa. Eleganta capă cu care a fost înmormântat alături, primită cadou de la toreadorul Luis Miguel Dominguín, este expusă în copie în casa natală. Tot de la Málaga a dobândit pasiunea pentru flamenco și a avut mereu o oarecare predilecție pentru superstiții și pentru un anumit gen de magie, specific andaluze.

Picasso și-a exprimat în repetate rânduri dorința ca o parte dintre lucrările sale să fie expuse în orașul său natal, dorință care i-a fost îndeplinită mai târziu prin generozitatea lui Christine Ruiz-Picasso, văduva fiului său mai mare, Paulo. Aceasta, împreună cu fiul său Bernard, au donat numeroase desene și picturi, făcând posibilă înființarea Muzeului Picasso din Málaga. Muzeul a primit un sediu pe măsură – Palacio de Buenavista, o clădire cu o poveste interesantă, construită în jurul unui vechi palat nasrid trecut în proprietatea monarhilor catolici în 1487, când aceștia au cucerit Málaga. Întrucât spațiul inițial era insuficient, autoritățile locale au achiziționat treptat vreo cincisprezece case din spatele vechiului palat, extinzând construcția până la dimensiunile ei de astăzi și străduindu-se să pună în valoare cât mai adecvat geniul artistului. Au reușit foarte bine, muzeul e remarcabil, răspunzând cu brio provocării și prilejuind numeroșilor vizitatori frumoase momente de contemplație în fața tablourilor grupate în funcție de etapele vieții și operei artistului. Nici site-ul muzeului nu e mai prejos, dacă vreți să aruncați o privire, îl găsiți aici.

După ce am plecat de la Málaga, în drum spre casă, m-am abătut nițel din drum prin sudul Franței, unde am petrecut câteva zile cu o prietenă foarte dragă. În mod întâmplător, prietena mea locuiește la o aruncătură de băț de Vallauris, un mic orășel care a jucat un rol important în viața lui Picasso. Sau, cine știe, poate nimic nu e întâmplător… Dar despre asta, urmează altă poveste.