Ocolul Pământului în 80 de mirodenii

Aromă. Savoare. Frumusețe. Sănătate. Sex. Bogăție. Putere. Tot ce a înflăcărat dintotdeauna imaginația oamenilor, toate dorințele și fanteziile care le sunt și astăzi alimentate și exploatate în orice spot publicitar, au fost timp de secole întruchipate de mirodenii. Mirodeniile au fost cele care au făcut pământul rotund, au pus continentele pe hartă și au desenat lumea așa cum o știm. Căci înainte de Google Earth au fost Columb, da Gama și Magellan. Și înainte de a fi exploratori, ei au fost, cu toții, căutători de mirodenii.

Micile părticele înmiresmate – scoarțe, rădăcini, muguri, rășini, semințe, fructe sau pistiluri – despre care acum știm că conțin uleiuri esențiale și oleorezine care le conferă aromă și proprietăți conservante, au trasat un fir roșu prin timp și au scris o parte însemnată din istoria lumii. Deși le legăm cel mai adesea de arta culinară, nu toate mirodeniile au fost folosite drept condimente, după cum nu toate condimentele sunt mirodenii. Timp de secole, însă, mirodeniile au fost mister și lux, iar în unele perioade au prețuit mai mult decât greutatea lor în aur.

Pentru mine, povestea mirodeniilor a început în Zanzibar. Pentru că în secolul trecut a fost cel mai mare exportator de cuișoare al lumii, Zanzibarul mai este numit și “insula mirodeniilor” și există excursii pentru turiști în care un ghid simpatic te plimbă printr-o așa-zisă fermă de mirodenii. În fapt, pentru că mirodeniile își păstrează, încă, aerul exotic și misterios, zanzibarezii au creat special arealuri în care turiștii pot vedea plantele din care acestea provin crescând în mediul lor natural. Afli o sumedenie de detalii în privința fiecărei plante în parte – cum se cultivă, cum se recoltează părțile utilizate, cum se prelucrează și la ce se folosește – iar la sfârșit poți cumpăra mirodenii ambalate în punguțe colorate și cosmetice obținute artizanal din culturile proprii, la fața locului.

Ceea ce multă lume nu știe e că o mare parte dintre aceste vegetale, și mai ales cele care au suscitat cel mai mare interes de-a lungul timpului – cuișoarele, nucșoara, scorțișoara, piperul – nu creșteau în Zanzibar de la sine, ci au fost aduse aici din zone îndepărtate și aclimatizate. Iar transplantarea lor a cerut un tribut enorm, tradus prin războaie, violență, sânge, scorbut, deznădejde, foamete și sclavi. Căci așa s-a învârtit lumea. De fapt, dovada ultimă că ea se învârte a fost furnizată, chiar dacă indirect, de un portughez pe nume Fernao de Magalhaes, care a ocolit pentru prima dată în istorie pământul navigând pe mare. Iar călătoria fascinantă a acestui portughez, pe care astăzi îl cunoaștem sub numele de Fernando Magellan, a avut de-a face și a fost impulsionată, nemijlocit, de mirodenii.

Putem începe istoria mirodeniilor prin anii 200 BC, când în China, în timpul dinastiei Han, curtenii erau invitați să mestece cuișoare înainte de a se adresa împăratului, pentru a nu-l deranja pe acesta cu o respirație urât mirositoare. Sau, putem începe această istorie cu piperul descoperit în rămășițele garnizoanei romane de pe malul râului Lippe, în Germania, care datează de la începutul primului mileniu. Sau, de ce nu, chiar mai devreme, cu boabele de piper din nasul mumiilor egiptene. Cert e că prin anii 1400, la începutul epocii exploratorilor, mirodeniile reprezentau marca indubitabilă a luxului și a unui statut social elevat. Nu exista bucătărie nobiliară, cu atât mai puțin regală, fără rezerve serioase de piper, scorțișoară, cuișoare, nucșoară sau ghimbir. Prețul lor creștea de zeci de ori între sursa unde erau recoltate și piețele Europei, iar intermediarii erau atât de numeroși încât nimeni nu mai cunoștea cu exactitate această sursă. Căci, deși încă din vremea lui Strabo romanii aveau flote care făceau regulat comerț cu India, plecând cu lingouri de aur și întorcându-se cu fildeș, pietre prețioase, țesături din mătase, animale exotice, nard și piper, secolele de restriște de după căderea Imperiului Roman de Apus, iar apoi extinderea tot mai importantă a cuceririlor Islamului, retezase în mare parte aceste legături comerciale. Cu toate că nu au fost niciodată suprimate în totalitate, ele deveniseră extrem de firave, iar drumul parcurs de aceste bunuri exotice era atât de anevoios și plin de primejdii, încât tărâmurile din care proveneau erau cum nu se poate mai misterioase și mai încărcate de legendă.

Vorbim, așadar, de vremuri în care sursa mirodeniilor era cu totul învăluită în necunoscut, situată oriunde între regatul reginei din Sheba, menționat în Vechiul Testament, și Paradisul terestru acreditat de Apocalipsa după Petru, apocrifă astăzi dar foarte populară în Evul Mediu. Hărțile medievale erau mărginite de ținuturi populate de ființe fantastice de unde, fără îndoială, trebuie că veneau și mirodeniile. Ecourile bogăției Orientului, amestecate în vremea războaielor cu maurii cu legendele privind misteriosul regat creștin al Presbiterului Ioan, care odată localizat ar fi dus negreșit la înfrângerea pe veci a musulmanilor, înflăcărau imaginația capetelor încoronate, a savanților și a aventurierilor deopotrivă, iar mirodeniile erau parte integrantă a acestui tablou fabulos. Fumul înmiresmat al templelor în care se ardeau mirodenii încă din antichitate reprezentase dintotdeauna o tentativă de stabilire a unei conexiuni între muritori și zei. Cântarea Cântărilor, interpretată în sens filosofic ca o ilustrare metaforică a aceleiași legături, abundă în referințe la mirodenii, după cum a mirodenii miroaseau și trupurile neafectate de putrefacție ale sfinților.

În acest context, nu e de mirare că mirodeniile erau văzute ca un fel de panaceu, iar utilizările lor erau dintre cele mai diverse. S-a avansat ideea că folosirea lor în bucătăria medievală era menită să camufleze gustul și mirosul alimentelor alterate, întrucât la vremea respectivă nu existau mijloace de conservare. Se pare însă că semenii noștri din Evul Mediu se hrăneau cu mâncare mult mai proaspătă decât cea de astăzi, iar cei mulți, care nu aveau darea de mână pentru a-și procura alimente proaspete în timpul iernilor lungi, nu-și puteau permite nici mirodenii. Prin urmare, se pare că pasiunea medievalilor pentru folosirea mirodeniilor la gătit avea de-a face mai puțin cu rațiuni practice. Ceea ce prima era statutul lor de articole de lux, aduse cu greu de pe tărâmuri îndepărtate și pline de mister.

În medicina medievală, bazată pe teoria fundamentată de Galen, mirodeniile erau ingrediente nelipsite ale tuturor remediilor ce căutau să contracareze dezechilibrele celor patru umori, care erau considerate cauza tuturor bolilor. Nu mai puțin importante erau ele ca afrodisiace, cât și ca restauratoare ale fertilității, însușire de importanță crucială într-o societate clădită pe principiul succesiunii ereditare. Mirodeniile erau prezente în parfumuri și produse cosmetice, dar erau folosite, cu oarecare succes, și la îmbălsămarea cadavrelor. Atât de importantă era asocierea mirodeniilor cu luxul, precum și credința în proprietățile lor afrodisiace, încât consumul lor în mănăstiri ajunsese să fie strict reglementat. Cantitățile și zilele în care erau permise trebuiau respectate cu strictețe dacă frații și surorile voiau să fie feriți de păcatul lăcomiei, precum și de altele mai grave care i-ar fi putut duce cu ușurință pe calea pierzaniei.

Iată de ce, pentru o sumedenie de motive care azi sunt căzute în desuetudine sau uitate, la jumătatea mileniului trecut mirodeniile însemnau promisiunea bogăției și a puterii și, implicit, a unei glorii pentru care merita să îți asumi cele mai incredibile riscuri, să ucizi sau să mori. Iată motivul pentru care Coroana Castiliei a finanțat expediția prin care Columb a descoperit Lumea Nouă, iar regii Portugaliei i-au trimis pe Bartolomeu Dias și pe Vasco da Gama să găsească o nouă ruta maritimă spre Indii, ocolind extremitatea sudică a Africii.

Cum spuneam, Zanzibarul e numit azi “insula mirodeniilor”, dar nu a fost prima insulă numită astfel. Cu secole înainte, drept “Insulele Mirodeniilor” au fost desemnate niște arhipelaguri pierdute în miriadele de insulițe ale Indoneziei, cunoscute astăzi sub numele de Insulele Moluce. Molucele de Nord, purtând nume exotice ca Bacan, Makian, Moti, Ternate și Tidore, constituiau originea fiecărui mugure de cuișoare de pe planetă, iar Molucele de Sud, sau Insulele Banda, al fiecărui fruct de nucșoară. Acolo și numai acolo creșteau aceste mirodenii, după cum Ceylonul era patria scorțișoarei, iar Coasta Malabar din India, a piperului.

Chiar și după ce portughezii au reușit să ajungă în India, informațiile privind proveniența cuișoarelor și nucșoarei continuau să genereze confuzie, fiind primite la mâna a doua sau a treia de la navigatorii arabi, javanezi sau chinezi. Tot ce se știa era că ele erau aduse din aceste insule misterioase despre care se țeseau povești extraordinare. Unii spuneau că locuitorii lor au chipurile ca niște măști din piele tăbăcită și părul asemănător cozilor de cal, dar nimeni nu îi văzuse cu adevărat. Negustorii lăsau pe țărm bani, sare sau țesături și ridicau a doua zi din același loc cuișoare sau nucșoară în valoare echivalentă, căci dintre cei care se aventuraseră în interiorul insulei, nimeni nu se întorsese viu.

Misterul a fost elucidat, în cele din urmă, în 1511, când Antonio Abreu și Francisco Serrao, doi portughezi tenace, reușesc să găsească Molucele de Sud. Abreu își umple până la refuz cele două corăbii cu nucșoară și se întoarce la Malacca, pe atunci cel mai mare port al estului, lăsându-l pe tovarășul său, Serrao, să caute mai departe sursa cuișoarelor. Acesta rătăcește fără speranță câteva luni printre miile de insulițe și în cele din urmă naufragiază. Apoi, în 1512, navingând pe o joncă furată de la niște pirați, găsește, în sfârșit, Ternate. Stabilește o alianță cu sultanul de acolo, promițându-i ajutor în interminabilul conflict cu Tidore, și întărește astfel dominația portugheză în comerțul cu mirodenii și, totodată, în mările Asiei.

În urma acestei descoperiri, lumea e în fierbere. Regele Manuel al Portugaliei se împopoțonează cu imperiul său, Estado da India, trezind invidia Spaniei. Monarhul spaniol e deja dezamăgit și plictisit de tentativele repetate ale lui Columb de a găsi mirodenii în Lumea Nouă. Eforturile genovezului au fost recompensate, de-a lungul veacurilor ce au urmat, prin averi și visuri noi, aur, argint, zahăr, blănuri, bumbac și sclavi. Nu însă și mirodenii. După Columb, Gonzalo Pizzaro a căutat scorțisoara pe înălțimile peruane, iar alți temerari au orbecăit în van după nucșoară prin apele înghețate ale pasajului canadian de nord-vest. În cele din urmă, spre dezolarea monarhilor spanioli, mitul mirodeniilor din Lumea Nouă a trebuit abandonat.

La momentul descoperirii Molucelor de către portughezi, eterna dilemă a marilor imperii despre cum să-și împartă lumea ca pe un măr era tranșată de Tratatul de la Tordesillas, consfințit printr-o bulă emisă de Papa Alexandru al VI-lea în 1494. Acest tratat stipula că toate teritoriile descoperite la vestul unui meridian trasat la 370 de leghe de Insulele Capului Verde vor aparține spaniolilor, pe când cele din estul acestui meridian vor reveni Portugaliei. Una din consecințele surprinzătoare ale acestei învoieli a fost descoperirea accidentală a Braziliei de către Pedro Alvares Cabral, în timp ce acesta naviga către India, pentru că, ce să vezi, extremitatea răsăriteană a continentului american cădea la est de linia de la Tordesillas, deci, în teritoriul portughez. Acesta este motivul pentru care Brazilia a fost colonie portugheză și este singura țară vorbitoare de portugheză din America Centrală și de Sud.

A doua consecință suprinzătoare a Tratatului de la Tordesillas a fost expediția lui Fernando Magellan, prima care a făcut ocolul Pământului pe mare. În timp ce lucrurile erau clare cu posesiunea spaniolă asupra continentului nou descoperit care urma să se numească America, respectiv cu posesiunile portugheze de pe coastele Africii și din zona Oceanului Indian, situația se complica teribil când venea vorba de Arhipelagul Molucelor. Confuzia era generată de faptul că, deși meridianul de la Tordesillas era trasat cu exactitate, nimeni nu știa unde era antimeridianul. Devreme ce pământul era rotund, unde se termina “estul” portughezilor și începea “vestul” spaniolilor? Circumferința Pământului fiind pe atunci mult subestimată, autoritățile în materie de geografie ale epocii credeau cu tărie că India se afla la doar câteva zile de navigat către vest de coasta Mexicului. Așa stând lucrurile, antimeridianul ar fi căzut undeva la gurile Gangelui, iar Molucele ar fi fost, fără îndoială, în teritoriul spaniol.

Acesta a fost contextul în care Magellan, un veteran al expedițiilor portugheze spre India, l-a abordat pe regele Manuel și i-a cerut să-i finanțeze o călătorie spre Moluce prin vest, ocolind continentul american. Astfel, poziția insulelor în raport cu meridianul specificat în Tratatul de la Tordesillas urma să fie clarificată, iar pretențiile spaniolilor ar fi fost demontate. Manuel a fost însă extrem de reticent, temându-se ca, dimpotrivă, rezultatul unei asemenea expediții să nu cumva să dea câștig de cauză Spaniei. Hotărât să nu renunțe, Magellan s-a întors atunci spre principalul competitor, Coroana Castiliei, care, deloc suprinzător, a aplecat o ureche mai favorabilă spre propunerea sa.

Așa s-a făcut că, în 20 septembrie 1519 Magellan pleacă din portul spaniol Sanlucar de Barrameda cu 5 corăbii și un echipaj de 270 de oameni, cu obiectivul de a depăși continentul nou descoperit de Columb pe la sud și de a naviga neabătut către vest până la Arhipelagul Molucelor. De prisos să spunem că nimeni nu avea nici cea mai vagă idee unde se sfărșește continentul american la sud și nici măcar dacă se sfârșește undeva. Cele cinci nave ale lui Magellan rătăcesc luni întregi de-a lungul coastei, sondând fiecare golf și fiecare estuar în căutarea unui pasaj, până când, în noaptea de Paști a lui 1520, deznădejdea pune stăpânire pe căpitanii spanioli ai lui Magellan. Aceștia pornesc o răzmeriță pentru a-l determina să renunțe la planul lui ambițios și să se întoarcă în Spania. Portughezul, însă, nu se lasă. Unul din rebeli e ucis, celălalt abandonat pe un țărm, iar călătoria continuă. Abia în noiembrie, când iarna australă își mai pierde din tărie, expediția trece pe lângă Țara de Foc și intră în Pacific. Numărul navelor s-a împuținat însă la trei. Ele plutesc pe întinderea nesfârșită a oceanului pentru următoarele 14 săptămâni, fără mâncare sau apă proaspătă, echipajul hrănindu-se în cele din urmă cu rumeguș amestecat cu dejecții de șobolani.

În 6 martie 1521, decimați de foamete, scorbut, deznădejde și epuizare, ajung în sfârșit în Filipine. Aici încăpățânarea lui Magellan se întoarce împotriva lui și îl face să-și piardă viața în mod stupid și neașteptat, într-o încăierare cu băștinașii. Supraviețuitorii rătăcesc apoi fără țintă printre arhipelagurile indoneziene pentru ca, într-un final, sclavul malaezian al lui Magellan, rămășiță a trecutelor aventuri prin India, să identifice conurile vulcanice gemene ale lui Ternate și Tidore. Sunt întâmpinați cu uimire de mica garnizoană portugheză de pe Ternate și, bineînțeles, își umplu calele de cuișoare. Erau plecați de pe țărmul andaluz de 25 de luni fără două zile.

Corabia lui Magellan, “Trinidad”, e grav avariată și încearcă să se întoarcă în Spania pe drumul pe care veniseră dar, după ce se luptă în zadar cu vânturile și curenții potrivnici din Pacific, este nevoită să revină în Moluce. Doar patru dintre marinarii ei se vor mai întoarce acasă. Între timp, cealaltă corabie rămasă, “Victoria”, pornește mai departe către vest. Le ia încă nouă luni să atingă Capul Bunei Speranțe și abia în septembrie 1522 reușesc să ajungă înapoi la Sanlucar de Barrameda. Călătoria durase trei ani. Din echipajul de 270 de oameni s-au mai întors 18.

Spre dezamăgirea tuturor, în absența unor instrumente precise de măsurare a longitudinii, poziția exactă a Molucelor nu e însă nici acum pe deplin lămurită. Mult mai târziu s-a elucidat că ele erau, totuși, în teritoriu portughez. Pentru moment, disputa cu privire la posesiunea asupra lor rămâne în desfășurare până când monarhul spaniol decide să renunțe la orice pretenție în schimbul a 350 000 de ducați ce îi erau foarte necesari pentru a-și organiza o nuntă demnă de rangul său. Astfel se încheie lupta Spaniei pentru Insulele Mirodeniilor, o luptă care consumase atâta ingeniozitate, atâția bani și atâta sânge. Profitul net al expediției lui Magellan e modest: un pumn de cuișoare pentru care s-a înconjurat lumea.

Estado da India nu are viață lungă, supraviețuind mai puțin de o sută de ani, căci la sfârșitul secolului XVI, englezii și olandezii își fac apariția în mările Asiei. Sunt cei mai cruzi și mai bine organizați navigatori care ajunseseră vreodată acolo și se luptă cu îndârjire cu rivalii asiatici, cu catolicii și între ei pentru a duce mirodeniile direct în piețele din Amsterdam și din Pepper Lane. Rând pe rând, Malabarul, Ceylonul și Malacca sunt cucerite, comerțul cu mirodenii devenind de acum, în întregime, o afacere protestantă. Disputa privind Molucele e soluționată în 1667 prin Tratatul de la Breda, conform căruia englezii renunță la ele și la alte teritorii din zona Oceanului Indian în favoarea olandezilor, în schimbul unei mici colonii numite Noul Amsterdam, care mai târziu avea să poarte numele de New York.

Monopolul olandez asupra comerțului cu mirodenii, și în special asupra cuișoarelor, e menținut cu ferocitate. Cultivarea lor e limitată la Ambon, o insulă aflată la jumătatea distanței dintre Molucele de Nord și cele de Sud, plus câteva insulițe din jur. Culturile de pe celelalte insule sunt incendiate, orice tentativă de comerț cladestin e pedepsită cu cruzime, contrabandiștii sunt uciși. Populația din Banda e exterminată și înlocuită cu sclavi. Pentru a menține ridicat prețul, care aducea profituri de 2000%, surplusurile sunt distruse cu regularitate – în 1735, 1 250 000 de livre de nucșoară au fost arse la Amsterdam.

Întrucât monopolul olandez pare imposibil de spart, o altă idee îndrăzneață încolțește în mintea unor temerari, printre care se numără și un francez purtând numele predestinat de Pierre Poivre. Cum recoltele de mirodenii erau atât de strict reglementate, obiectivul lui e să șterpelească răsaduri de plante din Moluce și să le transplanteze în coloniile franceze de la tropice. E nevoie de 15 ani, multă cutezanță și o serie de tentative nereușite până când Poivre, care în timpul acestor aventuri își pierde un braț, reușește să înșele vigilența olandezilor. Dar, în 1770 eforturile sale sunt răsplătite și primii arbori prețioși sunt plantați în insula Mauritius. Șase ani mai târziu sunt recoltate primele cuișoare, urmate după încă doi de nucșoară. Culturile sunt extinse ulterior în Seychelle, Cayenne și Haiti.

În același 1770 se naște Saleh bin Haramil al Arabay, un arab din Oman care, în tinerețea sa, are ocazia să viziteze coloniile din Oceanul Indian în care francezii începuseră să cultive mirodenii. Mai târziu devine interpret al sultanului și unul din membrii marcanți ai comunității negustorilor arabi din Zanzibar. Folosindu-și conexiunile franceze, el obține primele răsaduri de arbori de cuișoare pe care le plantează pe proprietățile lui din Zanzibar în 1810. Plantațiile se dezvoltă spectaculos, însă Saleh cade pradă unor comploturi și este acuzat de a fi implicat în comerțul cu sclavi, care fusese interzis în 1822 prin Tratatul Moresby. Este întemnițat, iar plantațiile lui sunt confiscate de sultanul Seyyid Said, creditat până în zilele noastre cu introducerea cultivării cuișoarelor în Zanzibar. Din anul 1840, pe Unguja, principala insulă a arhipelagului, se declanșează așa numita “clove-mania”, cu defrișări masive și înființarea de noi și noi plantații. Zanzibarul devine cel mai mare exportator de cuișoare al lumii, însă suprasaturarea pieței face prețurile să se prăbușească. În 1872, un uragan dă o nouă lovitură de grație Zanzibarului, iar numeroși proprietari de plantații, arabi și africani deopotrivă, sunt nevoiți să își ipotecheze proprietățile în favoarea negustorilor indieni, care trăiau în Zanzibar de mai multe generații.

Acest vantaj economic este abil utilizat de britanici care, în urma unei îndelungate dispute diplomatice, îi decretează supuși britanici pe toți indienii de pe insulă, justificând acest statut prin dominația britanică asupra Indiei. Este una din pârghiile pe care Imperiul Britanic le va folosi pentru a-și exercita influența, care va duce în cele din urmă la înființarea Protectoratului Britanic al Zanzibarului.

Producția de cuișoare scade treptat, pe măsură ce mirajul exercitat de mirodenii pălește și el, încet-încet, de-a lungul timpului. În bucătărie, rafinamentul începe să fie conferit de gustul natural al ingredientelor, mai puțin modificat de aromele intense ale mirodeniilor. Progresele din medicină lasă în urmă teoria umorală și remediile sale, iar cele din chimie fac ca mirodeniile să își piardă din importanță în fața miilor de substanțe de sinteză folosite în industria parfumurilor. Piețele de mirodenii ale Europei se mută, rând pe rând, din cartierele centrale, în suburbiile locuite de emigranți. Dar ceea ce a pus capăt cu adevărat epocii de aur a mirodeniilor a fost, probabil, dispariția aurei de mister, a dificultății cu care erau procurate și a pericolelor la care se expuneau curajoșii care porneau după ele.

În Zanzibar, cultivarea cuișoarelor a ajuns la un minim istoric în anii de după revoluția populară din 1964. Taxați excesiv de statul tanzanian nou format, cultivatorii au ajuns să obțină un profit atât de redus, încât preferau să își ardă culturile sau să facă stocuri. În ultimii 10-15 ani, guvernul tanzanian a decis să încerce revigorarea acestui sector, sprijinind cultivatorii cu răsaduri pentru a extinde culturile și a înlocui copacii uscați sau îmbătrâniți și oferindu-le credite avantajoase. În 2017, Zanzibarul a redevenit al treilea exportator de cuișoare pe plan mondial, după Indonezia și Madagascar.

Fermele de mirodenii concepute în principal pentru turiști s-au dovedit a fi și ele o afacere tot mai profitabilă. Ghidul nostru stârnește hohote de râs din partea audienței când, după ce ne explică utilizarea vreunei plante ca remediu pentru o anume afecțiune, revine la refrenul: “mănănci una – te simți mai bine; mănănci trei – ți-e un pic rău; mănănci șase – mori”. Pășim cu atenție pe cărările croite prin vegetația care amenință să cotropească din toate părțile și ne frecăm picioarele cu lemongrass pentru a descuraja țânțarii care, după ploaia de adineauri, s-au mobilizat în adevărate cohorte hotărâte să ne devoreze. Respirăm aerul înmiresmat în timp ce ascultăm povești despre cuișoare, nucșoară, henna, piper, cafea și vanilie, mirosim scoarțe și muguri. La sfârșit suntem încoronați cu toții ca regi și regine africane, cu coroane, cravate, brățări și inele din frunze și flori multicolore, și suntem tratați cu un festin cu banane coapte, spanac, orez, pui și pește, toate asezonate și gătite în stil tipic zanzibarez. Mâncăm cu poftă, așezați pe jos, în cerc, în jurul unor cratițe mari din care se satură toată lumea. De pe necuprinsul oceanului, vântul adie ușor, aducând cu el povești despre mirodenii.