Granada, gânduri de început
…Da, da, știu ce v-ați gândit. Că anul ăsta nu prea am mai citit înainte să plec în vacanță, că nu prea m-am documentat, că anul trecut am avut tot felul de povești despre Portugalia și acum… nimic!
Ei bine, motivul pentru care am ales Andalucia anul ăsta a fost că în timp ce citeam despre istoria Portugaliei am nimerit peste câteva lucruri interesante din trecutul Andaluciei – emirate, califate și alte asemenea, noțiuni care sunau ca în „1001 de nopți” și care oarecum m-au intrigat, că doar despre Europa se făcea vorbire! Știam că mare parte din Spania și Portugalia au fost sub dominație arabă câteva secole, dar cam la atât se rezumau cunoștințele mele. Așa că am devenit curioasă să aflu mai multe despre această regiune numită al-Andalus, ale cărei granițe s-au modificat mereu timp de multe sute de ani, ca nisipurile mișcătoare și, ce să fac, am pus mâna pe carte, adică pe mai multe cărți, unele de hârtie, altele nu… Cum se întâmplă de obicei, lucrurile s-au ramificat și s-au complicat tot mai mult pe măsură ce am încercat să aprofundez evenimentele principale care s-au petrecut în acest ținut. Iar acum îmi zumzăie capul de povești – o să vedem pe care le va scoate la suprafață orașul acesta în care tocmai am ajuns.
Astăzi am mers cu autobuzul de la Malaga la Granada, un drum care a durat ceva mai mult de două ore. Am traversat un peisaj arid, compus din deja obișnuitele dealuri stâncoase specifice coastelor de pe țărmul Mediteranei. Dealuri sterpe, ai zice la prima vedere, dacă nu ar fi arbuștii pitici, leandrii superbi crescuți în devălmășie prin toate văioagele și șanțurile de pe marginea autostrăzilor și, bineînțeles, măslinul-rege, care împânzește peisajul cât vezi cu ochii. M-am gândit cât sânge și câte lacrimi s-au scurs în acest pământ. Fără s-o luăm de la Adam și Eva, s-au perindat pe aici romanii, apoi vizigoții, apoi au venit arabii – Umayyazii, Almoravizii, Almohazii, Nasrizii, apoi nordul catolic a smuls bucată cu bucată până la căderea Granadei, în 1492, sub asediul regilor catolici Ferdinand și Isabella. La Convivencia, minunatul mit al conviețuirii pașnice între arabi, creștini și evrei a fost când mai aproape, când mai departe, ca o Fata Morgana, niciodată pe deplin atins și totuși de multe ori mai aievea decât în alte părți.
În vacanța asta am ajuns la Granada, ultimul bastion al ținutului al-Andalus – am început, prin urmare, oarecum cu sfârșitul. Sper să nu mă opresc aici și să urmeze măcar Cordoba într-o altă vacanță. Am făcut un tur scurt de recunoaștere în după-masa asta și urmează trei zile de explorare. Se pare că vântul ăla saharian care mi-a suflat în ochi 43 de grade vara trecută la Lisabona se ține scai de mine: se anunță vreme toridă, cu 41-42 de grade, deci… ușor nu va fi. 😊 Țineți-mi pumnii, să nu mă topesc pe aici, și trăiască gelateriile italiene care te îmbie la tot pasul!
