Granada și magia călătoriilor
Granada a făcut clic! abia în a 4-a zi. Ziua 1 a fost o tură scurtă de recunoaștere, ziua 2 a fost cu catedrala, Albaicin și Sacromonte. Ziua 3 a fost cu Alhambra. Dar numai în ziua a 4-a, către seară, pe străduțele înguste din jurul catedralei, s-a îndurat Granada, ca o femeie misterioasă și capricioasă, să facă clic!
Pentru mine, sunt locuri care fac clic! imediat ce ajung acolo. Sunt locuri de care sunt îndrăgostită pe veci, pe care le-am văzut și revăzut și în atmosfera cărora intru imediat, ca și cum ar fi deja ale mele și eu a lor – cum ar fi Lisabona sau Coasta de Azur. Sunt locuri care nu au făcut încă clic!, din motive care îmi scapă, cum ar fi Barcelona. Și, iată, sunt locuri care fac clic! în a 4-a zi.
Când face clic! un loc, începi să simți altfel pământul sub tălpi și vântul care îți atinge fața începe să îți șușotească povești. Instantaneu, te simți înglobat, acceptat și o parte din tine rămâne acolo, să aparțină acelui loc. Sufletul ți se scurge printre coaste și lumea se deschide în fața ta, și brusc vezi mozaicul superb în care ești și tu o minusculă plăcuță colorată. Totul pare viu și vibrant și ești fericit. E o stare de grație pe care o simt uneori atunci când călătoresc. Nu știu exact care sunt ingredientele de care am nevoie ca să ating această stare de grație – poate atmosfera, poate lucrurile pe care le știu deja despre istoria locului, poate sunetele, mirosurile, culorile, oamenii… Poate că prin locurile astea sau prin altele, asemănătoare, am trăit în alte vieți. Poate că în locurile astea aș putea să stau îndelung, ca o plantă pe care o muți într-un pământ care-i priește.
Întotdeauna m-au fascinat vederile panoramice ale unui oraș și mi le amintesc dimpreună cu senzațiile pe care mi le-au creat – Lyon, New York, Lisabona, iar acum Granada. De sus, parcă simți pulsând inima orașului, care devine o creatură vie, cu artere și suflet. M-au fascinat piațetele cu fântâni și statui care apar de nicăieri la un colț de stradă, unde nu te-ai aștepta să fie. M-au fascinat curțile interioare, cu o băncuță și o tufă de verdeață, pline de secrete și de povești posibile.
Mă gândesc la șuvoiul nesfârșit de pași care au tocit pietrele acestui caldarâm pe care calc, la artiștii care au stat suspendați să sculpteze pereții Madrasei și coloanele catedralei. La vizionarii ca Isabel Catolica, crezând altor vizionari care se porneau să fugărească linia orizontului, în căutarea unor Indii ipotetice. La zecile de mii de oropsiți care și-au târât picioarele pe aceste străduțe înguste, cu o boccea în spinare, cu spaima în suflet, prigoniți în numele unor religii menite să aducă pacea. La polimații ținutului al-Andalus, fără de care poate că nu am fi avut nici Renaștere, nici iluminism.
Mi s-a părut tare scurtă vacanța asta și zilele la Granada au fost foarte pline. Au rămas povești nespuse cu care sper să revin în următoarea perioadă. Și, ca în toate orașele care au făcut clic!, sper să mă întorc, într-o zi, la Granada…